DE VORBĂ...CU DUMNEZEU

Înşir, azi, clipele - mărgean,
căci veşnicia-i tot ce am,
şi gândul mi-l arunc spre cer,
căci doar aşa mai pot să sper.

Învăţ, umblând printre morminte,
să nu mă pierd printre cuvinte,
şi ruga s-o îndrept mai sus,
când soarele e la apus.

Când zorile se înfiripă,
spre răsărit mă-ntorc o clipă,
şi în tăcere Te aştept
să îmi alini dorul din piept.

VIS NEÎMPLINIT

Mă tot condamni să nu te uit,
şi pace nu vrei să îmi dai,
deşi mi-e sufletul pierdut
fără ca tu habar să ai.

Mă tot condamni să te aştept,
deşi nu ştiu dac-o să vii,
şi am un mare gol în piept
ce mă consumă zi de zi.

Şi aşteptarea mi-e în van
iar dorul mi-e fără sfârşit,
deşi te vreau, n-o să te am;
eşti visul meu neîmplinit.

...CĂLĂILOR MEI

                                                 

    Motto: "Nu mor caii... când vor câinii".


    M-aţi călcat ,de-atâtea ori,  în picioare
     crezând că veţi putea
     să-mi răpiţi şi-ultima suflare.
     Cu ură la iubire mi-aţi răspuns,
     şi inima cu ace mi-aţi străpuns,
     pe margine de-abis m-aţi aruncat,
     şi cu durerea mea v-aţi adăpat.

     Ştiu că v-am pus răbdarea
      la-ncercare,
     deşi m-aţi tot lovit,
     din ce în ce mai tare.
     Aţi tot sperat să pier,
     sau să mă rup de cer,
     de-aceea mi-aţi trimis
     şi îngeri din abis -
     ca în puterea nopţii,
     să îmi arate colţii.

P.S :  Mi-e sufletul plin de bandaje,
         dar zâmbetul mi-e tot pe faţă;
         efortul v-a fost în zadar,
         căci... Iată-mă!
        ... Sunt tot în viaţă.

PERIPLU

M-am ridicat

deasupra anilor,

cu dorul de tine

în suflet ascuns,

înaintând tăcută

prin nopţile de plâns.

Tot rătăcesc,

de-atâta timp,

mereu în căutarea ta,

am învăţat

să sper, să mor,

tot alergând

în urma ta.

NOSTALGIE

Vagabondez
pe străzile pustii,
cu gândurile
vagabondând, la fel,
şi sufletu-mi se pierde,
chiar şi el,
prin val de frunze aurii.

ÎNTREBĂRI

Mă mai gândesc la tine uneori,
când noaptea-mi pare mare,
şi frigu-mi dă fiori,
când sufletul mi-e strigăt
de dor şi de durere,
prea greu înlănţuit
de ziduri de tăcere.

Şi mă întreb ades
pe unde rătăceşti,
dacă şi tu mă cauţi,
sperând să mă găseşti,
dacă şi tu te rogi
să îţi apar în cale,
când inima ţi-e goală
şi aşteptarea doare.

Şi-adorm întotdeauna
cu gândul tot la tine,
sperând să te-ntâlnesc
în noua zi de "mâine".

O VIAŢĂ NOUĂ

Azi îmi rup sufletul în două,
căci vreau să-ncep
o viaţă nouă,
şi-arunc în trecut
acea parte din mine
ce-mi amintea mereu de tine.

Azi păşesc mai departe,
şi ies din nesfîrşita noapte,
în care tu m-ai aruncat
în clipa-n care ai plecat.

DOAR VÂNTUL

Doar vântul se mai joacă

azi, în părul meu,

doar luna-mi aminteşte,

mereu, de chipul tău,

azi totul pare-un vis

ce s-a pierdut în ceaţă,

doar lacrimile-s vii

şi-mi şiroiesc pe faţă.

Doar vântul mă-nsoţeşte

prin parc, în lipsa ta,

doar toamna-mi aminteşte

că m-ai iubit cândva,

azi totul a murit

ca frunzele pe-alei,

doar ploile-au rămas,

şi norii mari şi grei.

CÂT MAI DEPARTE

Plecase la drum
cu gândul să ajungă cât mai departe;
mai departe
de ziua de ieri ce-o durea,
mai departe de apusul violet
şi de noapte.

Vroia doar să ajungă
cât mai departe.

Pornise la drum
cu toate visele
strânse în suflet, mănunchi,
uitase şi de oboseală,
uitase chiar şi de rănile
din inimă, palme şi genunchi.

REMEDII

Îmi îndrept iar visele spre soare,
când frigu-n mine e prea mare,
când ceru-mi pare mult prea sus,
şi vorbele nu sunt de-juns.

Îmi scald iar sufletu-n lumină,
când viaţa mea de umbre-i plină,
când rănile încă mă dor,
şi nu mai pot deloc să zbor.

ARIPI NOI

Se văd iar stele-n depărtare,
singurătatea nu mai doare,
doar luna este cam nebună -
mă ţine trează de vreo lună.

Nici timpul nu mai vrea să treacă,
şi Vara vrea doar să petreacă;
de-i soare, ploaie sau furtună,
în mine-i ,iarăşi ,vreme bună.

Stau iar cu îngerii la masă,
şi când sunt negri nici că-mi pasă ,
căci fie buni, sau fie răi,
avem cu toţii aripi noi.

STATORNICIE

Tot strâng petale de timp,
le-arunc către cer
şi le prind
în joc nebun şi sfios,
când Tu eşti prea sus,
eu prea jos.

Tot rătăcesc şi revin
când sufletul mi-e prea gol
sau prea plin,
când toţi îmi par
prea departe,
căci doar Tu m-aştepţi
fie zi, fie noapte.

AZI

Tu m-ai creat şi m-ai ucis;
azi m-ai lăsat în câmp deschis,
m-ai pus în lanţuri mari şi grele,
să pot privi în jur, la stele.

Mi-ai pus, ieri, inimă în piept,
şi azi o simt ca un deşert -
deşert mustind de negru sânge;
azi, cerul meu e gri şi plânge.

PRIN TINE

Deschide ochii să văd lumea,
şi-ntinde mâna să ating
luminile ce-n depărtare
pe rând, sfioase, se aprind.

Îndreaptă pasul către culme
şi teama las-o-n urma ta,
căci vreau să simt, acum, iubirea
ce ai închis-o-n palma ta.

PLOAIE

M-am coborât la tine
cu stropii de ploaie;
te-am privit, din furtună,
cum stăteai în odaie.

Erai singur şi trist,
pierdut la fel ca mine,
cu gândurile tulburi
şi visele fărâme.

Aş fi vrut să te-alint
c-un gând,
c-o vorbă caldă,
dar ploaia-i rece,
şi nu ştie decât din nori,
încet, să cadă.

Şi m-am prelins încet
cu ploaia,
cu dorul meu
strop de lumină,
învăluind cu dulce boare
florile albe din grădină.

ÎN ALTE ZORI

Am tot bătut la uşă,
dar nu m-ai auzit,
iar glasul meu, în zori,
din somn, nu te-a trezit.

Ziua, nu m-ai văzut,
erai prea ocupat
si nici măcar o clipă,
s-alergi n-ai încetat.

Seara, când obosită
la uşă am sunat,
tu nu erai singur...
aşa că am plecat.

Poate că-n alte zori,
când din nou voi veni,
inima-ţi va fi goală,
şi-n ea mă vei primi.

M-AM SĂTURAT

M-am săturat să tot aştept
să îmi apari, în zori,
 în cale,
când tu rămâi şi orb şi mut
mereu pierdut
în depărtare.

M-am săturat să fiu doar eu
când o strigare, când ecou,
iar tu să taci,
să mă ignori,
trecând mai departe,
pierzându-te-n noapte,
deşi mă placi.

CU TINE

Clipe de tăcere,
de dor de mângâiere,
le simt cum curg pierdute
spre zări necunoscute.
Şi-aş vrea să le opresc,
să-ţi spun că te iubesc,
să nu mai fug mereu
când aud glasul tău.
Nu vreau să mă ascund
de chipul tău cel blând,
spunându-mi permanent
că-mi eşti indiferent.
Nu mai vreau să mă mint,
vreau doar să te alint,
să-nvăţ s-accept iubirea
şi să gust fericirea
cu tine, dragul meu.

TIME OUT

Astăzi
nu am chef de voi;
de ale voastre interese,
dorinţe, planuri sau nevoi.
Azi nu am chef de voi.

Azi iau o pauză
de la rolul de bun samaritean
pentru c-am obosit;
v-am dat tot ce-am avut,
v-am dat şi ce n-aveam.

Azi trebuie să umplu ,iar,
 golul din mine,
pentru-a vă fi, mâine, liman
şi pentru-a face iarăşi bine.

Dar, azi... lăsaţi-mă în pace.
Nu vă mai vreau;
am obosit.
Azi vreau să încarc de lumină
sufletul meu prea obosit.

RĂZBUNARE

În lumea mea suntem
doar Dumnezeu şi cu mine
şi încă doi îngeri,
diferiţi la culoare,
ce se perindă
plutind,pe rând,
în jurul meu,
pe coridoare.
Doar tu rămâi departe,
mereu departe,
deşi te port în gânduri,
fără voia mea,
fie zi ,fie noapte.
Şi-mi legăn aripile frânte
când vor să zboare
şi mă dor -
sunt amintirea zilei negre
când mi le-ai frânt
mult prea uşor.
Şi-aştept să vină
 ziua în care
o să îmi iau şi eu revanşa
şi-o să-ţi plătesc
pentru trădare.
Şi-atunci, noule Iudă
vei fi iarăşi surprins
căci eu te voi primi
c-un alt obraz întins.
Şi-am să îţi spun, râzând:
- Loveşte sau sărută!
...mi-e totuna.
Am aripile frânte,
dar nu cunosc ranchiuna.

IAR

Iar m-ai ucis cu un cuvânt
şi zac tăcută în mormânt,
tot aşteptând să mă reînvii,
cu un sărut, în zori târzii.

Iar m-ai uitat departe de tine
cu sufletul făcut fărâme,
şi-ncă aştept aici, sub cer,
ca-n noua zi să-nvăţ să sper.

DOR DE ÎNĂLŢIMI

Privirea mi se pierde
printre nori,
se scaldă în albastrul
cerului din zori,
mereu cătând răspunsuri
la ce n-are răspuns,
vrând să aline dorul
tainic şi nepătruns.
Căci nu ştiu ce rost are,
nici de ce s-a aprins
în tainicul ungher
şi-n flăcări l-a cuprins;
nu-i dragoste firească
pentru un muritor,
nici patimă aprinsă
în trupul arzător.
Dar sufletul tresaltă
de dor de înălţimi,
şi ochii-nsetaţi cată
norii - albi heruvimi-
purtaţi pe-aripi de vânt
pe cerul infinit,
ca umbra-unui cuvânt
care a fost şoptit.
Şi norii... îi iubesc
pentru că-s fraţii mei
căci, deşi-s prinsă-n lanţuri,
sunt liberă ca ei,
şi deşi trupu-mi este
răstignit pe pământ,
cu gândul zbor aiurea,
plutind pe-aripi de vânt.
Sunt prinsă-n două lumi
având blestem în sânge,
şi cad, dar mă ridic -
n-am voie a mă plânge.
Cu mâinile mânjite
de lutul plumburiu
mă caţăr zi şi noapte
pe turnul din pustiu,
şi când trupul mă trage
mereu către pământ,
doar gândul prinzând aripi
se-nalţă ca un cânt,
şi zburând către nori
tot cere ajutor
la Tatăl din eter
care-i nemuritor.
Căci şi El vrea s-ajung
în eterul tăcut,
în infinitu-albastru
din care am căzut;
să mă înalţ la steaua
din care m-am desprins,
s-ajung nemărginitul
ce-n veci n-a fost cuprins.
Când voi ajunge sus,
voi fi şoaptă de dor
urcând spre infinit,
zburând ca orice nor.

EU

Eu, fiica zorilor de iarnă,
am învăţat să cânt iubirea,
deşi nicicând nu am simţit-o
şi nu i-am întâlnit privirea.

Eu, fiica lacrimilor reci,
cu sufletul ca de gheaţă,
m-am desprins din sfera umbrei
pentru-a scrie despre viaţă.

DIN TRECUT

Un glas mă cheamă
din trecut,
îl simt tot mai aproape
pierzându-se pe-aripi de vânt
şi-n unduiri de ape.
Dispare şi apoi revine,
mereu mai tare,
duderos,
căci îmi vorbeşte despre tine,
de visul meu
cel mai frumos.

FARISEISM

Cadavrele ne ameţesc
de la catedră,
vorbind despre virtuţi
cu foarte multă vervă:
iubire, iubire, iubire -
în voi nu e
nici un pic de simţire,
dreptate, dreptate, dreptate -
ca viermii vă târâţi,
prin glod, spre moarte.
Sunteţi aşa de goi,
şi-n ochi aveţi noroi
de-aceea nu puteţi
lumina s-o vedeţi.

DOAR CEASUL...

Doar ceasul ticăie monoton
cu inima bătând la unison,
doar eu mă pierd printre gânduri,
şi nu mai înţeleg tristele rânduri.

Doar tu te rătăceşti la ore târzii
şi drumul către mine nu-l mai ştii.
Doar ceasul ticăie monoton
cu inima bătând...
Ce ghinion!

ÎNTREGIRE

Sunt coasta
ce-a fost rupta din tine
în luminata zi,
în vremea din vechime;
te-am aşteptat o viaţă,
mulţi ani te-am căutat
sperând să mă-ntregesc...
azi, Domnul mi te-a dat.

DIMINEŢI

În dimineţi cenuşii
aproape aş vrea să fii,
să-mi umplii viaţa de soare,
să-i dai un strop de culoare.

În dimineţi mult prea reci
n-aş vrea deloc să mai pleci,
aş vrea lângă mine să stai,
multă căldură să-mi dai.

În dimineţi de tăcere
aş vrea doar a ta mângâiere
să fie pe trupu-mi ecou,
să-i port amintirea mereu.

TE VREAU

Te vreau lângă mine
şi astăzi şi mâine,
te vreau aproape
în zi şi-n noapte,
vreau să fii glasul
ce-mi caută pasul,
vreau să fii cântul
ce-mi leagănă gândul,
vreau să fii umbra
ce-mi mângâie tâmpla.

MÂINILE MELE

Mâinile mele
sunt pline de dor,
şi palmele mele
vânt ar vrea să fie,
cu dulce mângâiere
în preajma ta s-adie,
când ceru-albastru-i plin de stele.

Şi tremură de dor
palmele mele,
şi freamătă mereu
când te ating,
iar când le părăseşti,
vagabondând prin stele,
se-nchid în ele,
şi tăcute plâng.

Dar ale mele mâini
uită şi iartă,
căci numai dragostea
le e veşnic menită,
şi pentru ele
doar tu eşti ispită
şi nesecat izvor de mângâieri.

OFRANDĂ MĂRII

Valuri se sparg
vuind
de stânci,
când stele lucesc
în zările-adânci,
şi ţipete stranii
tulbură noaptea
când din talazuri
se-nalţă moartea.
Un pescăruş mort
pluteşte purtat
de un val mic,
de-altul înalt,
mereu săltând
în dans funebru,
acaparat
de-adâncul negru.
Marea flămândă
s-a liniştit,
căci noaptea
ofrandă
i-a dăruit.
Şi valuri se sparg,
talazuri vuiesc,
în zarea neagră,
păsări jelesc.

PE DRUM

Pe drumul ăsta greu
mă regăsesc mereu,
căzută la pământ,
în drum,către mormânt.

Pe drumul ăsta lung
şi lacrimile pier,
şi nu-mi mai găsesc locul
între pământ şi cer.

PROMISIUNE

Adormi aici, la pieptul meu,
în noapte voi fi scutul tău,
şi ziua îţi voi fi liman,
să nu-ţi pară lupta în van.

Te voi veghea ca până azi,
am să te-ajut când o să cazi,
şi sufletul am să-ţi alin,
când de durere va fi plin.

UCISĂ

Pe aripi de vis
pluteam ucisă
de un sărut demult primit,
şi ochiul închis
se zbătea uimit,
sub pleoapa încinsă
de-al somnului dor.

ÎNCOLŢITĂ

Mi-e trupul azi
plin de durere,
şi sufletul
rupt de tăcere,
mi-e mâna
mult prea încleştată,
pe crucea grea,
cioplită-n piatră.

Pe degete
am numai sânge,
şi-aş vrea să pot,
dar nu pot plânge,
aş vrea să scap,
dar nu am unde,
sunt încolţită azi
de umbre.

M-AI UCIS

M-ai ucis cu uitarea,
şi nu mai suport depărtarea,
şi nu mai ştiu
cum să te-ajung,
o ultimă dată,
la piept să te strâng.

M-ai ucis cu tăcerea,
şi ţi-am uitat mângâierea,
şi nu mai vreau,
în gând să te chem,
tot aşteptând
să-mi dai un semn.

DEMON

Păşeşti uşor spre mine
din colţul tău de noapte,
şi sufletu-mi se pierde
înlănţuit de şoapte.

Mă prinzi uşor de mână,
mă tragi încet spre tine,
şi când mă prinzi în braţe,
mă faci să uit de mine.

Eşti ca un demon crud
ce sufletu-mi îmbată,
mereu mă lupt cu tine,
dar nu-nving niciodată.

Mă faci iar să mă pierd
în tine şi în noi,
şi-apoi iar mă ucizi
cu ochii-ţi reci şi goi.

ÎNCĂPĂŢÂNARE

Îmi tot bate sufletul
la poarta timpului,
cerşind încă o clipă de răgaz.

Îmi tot bate sufletul
la poarta iubirii,
dar iubirea nu vrea să-i răspundă.

Singurătatea tot bate
la poarta sufletului meu,
şi e mai neobosită ca oricând.
ca oricând.

CÂND EŞTI PLECAT

Ţi-am întipărit chipul
în gând,
şi l-am ascuns
cât mai adânc
în sufletul meu zbuciumat,
ca să te am
când eşti plecat.

AGONIE

Atinşi de aripa tăcerii
părem nişte statui de piatră,
şi-n marea neagră a durerii
lăsăm credinţa să se piardă.
Nu mai contează o zi în plus,
nu vrem să ştim
nici ce urmează,
doar viaţa vrem să fie lungă,
eternitatea-i aţă ruptă.
Şi dumnezeii au murit,
sunt putrezi acum, în ţărână,
iar paradisul e un mit
din care n-a rămas fărâmă.
Doar, singuri, noi încă umblăm
cu sufletele zdrenţuite,
iar la răspântii mai lăsăm
trupuri şi oase ostenite.

ŞOAPTE

Îţi cânt în noapte
cu dulci şoapte,
şi te chem, te-alint
cu tainic cuvânt
desprins din stele.

Sub vraja nopţii,
nici teama nopţii
nu ne-nspăimântă,
când straniu cântă
păsări sinistre.

Şi sufletele noastre
se-nalţă spre astre,
dansând molatic,
în ritm nebunatic,
îmbătate de vis.

Dansează în zare,
se scaldă în mare,
mereu tresăltând
pe aripi de vânt,
purtate de dor.

În miez de noapte
suntem două şoapte
ce zboară pierdute
spre zări necunoscute
în veşnicie.

LA CAPĂT DE DRUM

Pe drumul vieţii mele
înaintez agale, pas cu pas,
şi-n fiecare clipă
îmi iau un "bun rămas"
de la prezentul ce devine trecut,
poate de la un om
pe care l-am pierdut.

Fie că urc sau cobor,
uneori îmi este mai uşor,
când am alături
un suflet drag
ce mă-nsoţeşte pe drum,
sau îmi face cu mâna
din prag.

Am şi prieteni destui
ce mă-nsoţesc pe drum
o milă sau două;
unii mă ajută cu drag,
alţii, cu drag,
îmi pun în cale
o piedică nouă.

Aşa că, îmi însoţesc paşii
cu zâmbete sau lacrimi,
după caz,
şi-nvăţ să mă rog şi să-i iert
pe cei ce m-au lovit,cândva,
peste-obraz.

Am învăţat să-mi urmez calea,
chiar şi când ultimul vis
s-a făcut scrum,
căci mă poartă mai departe
speranţa,
că, dintre toţi,
cel puţin Dumnezeu
mă aşteaptă
la capăt de drum.

ÎNCEPUT

Stau în ploaie
şi aştept
să mă purific de păcate,
să uit trecutul -
vast deşert,
şi toate vorbele-ntinate.
Şi orice strop
 ce mă atinge
îmi curăţeşte trupul alb,
căci apa cade, se prelinge,
doar buzele
de dor îmi ard.
Doar ele vor,
la început,
când noul vis se înfiripă,
să te sărute,
şi să-ţi spună,
că doar cu tine-s fericită.

FIICA RISIPITOARE

Stăteam la colţul casei,
Tu m-aşteptai în prag;
îmi plângeam deznădejdea,
Tu mă priveai cu drag.
M-şteptai iar la Cină,
să mă-mbraci în lumină;
Te bucurai c-ai regăsit
sufletul meu cel rătăcit.

ALTĂ CALE

Mi-am luat azi mâna
de pe cruce,
şi m-abat din calea asta,
care nu mai ştiu
unde duce.

Nu mai privesc în urmă,
la ce a fost cândva,
şi nu mă las oprită,
în prag,
de vocea ta.

Promisiunile şoptite
de buze-nşelătoare
nu mă mai ţin în loc;
azi, pornesc
pe-altă cale.

QUO VADIS DOMINE ?

Încerc mereu să Te urmez,
dar parcă aş umbla în noapte,
şi uneori cred că visez,
când aud ale Tale şoapte;
mereu mă chemi,
însă nu ştiu
să-Ţi înţeleg glasul cel viu,
şi Te întreb cu rugăciune:
- Quo vadis, Domine?

Aş vrea să îţi urmez chemarea,
şi totuşi îmi amân plecarea,
dar Tu mă rogi
să merg cu Tine,
pe drumuri ce îmi sunt străine;
căci parcă nu pot să le văd,
şi nu pot să Te înţeleg,
şi Te întreb cu sfiiciune:
- Quo vadis, Domine?

Când ştiu că trebuie să mor,
mă trece parcă un fior,
căci deşi e a Ta dorinţă,
spre-a încerca a mea credinţă,
îmi vine să mă dau bătut,
şi de la faţa Ta să fug,
dar Tu mergi mereu lângă mine...
- Quo vadis, Domine?

Şi Tu îmi spui parcă în şoaptă:
"- Merg să-mplinesc porunca dată,
căci Tatăl vrea ca eu să mor
şi sunt topit de-al morţii dor;
frică nu am, ci doar credinţă,
iubire e-n a mea fiinţă
pentru Cel ce m-a creat
şi cu viaţă m-a-nzestrat."

Şi atunci mă-ntorc plângând,
tot mustrându-mă în gând,
pentru cruda-mi laşitate,
căci ştiu, pe bună dreptate,
că nu merit să trăiesc,
şi în ochii să îl privesc,
pe Cel ce ţine la mine:
- Quo vadis, Domine?

"- Merg cu tine către Rai,
să te-mbrac în albul strai
ce-l poartă cei ce-au murit
pentru că mult M-au iubit."

Atunci, eu mă duc la moarte,
şi ,deşi este aproape,
râd când vine către mine:
- Te amo Domine!

PRIMĂVARĂ

Îmi zâmbesc din grădini
ghioceii,
şi mă tot cheamă
c-un alint,
de parfum purtat de vânt;
în urechi dansează cerceii.
Îmi arunc spre cer brăţara,
a venit iar primăvara
şi florile-mi vor fi ,de-acum,
veşmântul cel mai cald,
mai bun.
Ghioceii-mi sunt cerceii,
şi brăţara - primăvara,
tovarăş pentru nebunii -
soarele cu-obraji zglobii.

VÂNATĂ

Te-ai ascuns...
de mine Te-ai ascuns
în marea de tăcere,
în cerul nepătruns,
mai sus de marea zării,
mai sus de zarea-albastră,
şi gândul meu Te cheamă,
Te-aşteaptă la fereastră.

Azi, inima mi-e goală,
şi sufletul mă doare,
şi ochiul s-a uscat
privind în depărtare;
azi nu mai pot să plâng,
cu gândul să Te prind,
şi să Te-aduc aproape,
să mă-nsoţeşti în noapte.

Şi bezna mă-nspăimântă,
şi trupul se-nfioară,
căci sunt din nou vânată
a nu ştiu câta oară;
duhul neobosit
pândeşte iar din umbră;
în noaptea-ntunecată
îi simt prezenţa sumbră.

Şi patul mi-e mormânt,
şi somnul crud blestem,
şi-n vis încătuşată,
continui să Te chem.

JERTFĂ

- M-ati răstignit...
Iar m-aţi răstignit;
Măicuţa-mi nu se-opreşte
din jelit,
dar cerul mult prea greu
n-aude glasul său,
e mult prea implacabil
în ceasul crunt şi rău.

De-a spinilor cunună
fruntea mi-e numai sânge,
şi sufletul mă doare,
şi-aş vrea să mai pot plânge.
Şi s-a ascuns şi soarele în nori,
şi vântul s-a-nteţit,
şi frigu-mi dă fiori,
şi rănile mă dor,
şi jalea mă cuprinde,
simt cum mă sting,
cum mor -
de trupul meu de om
încep a mă desprinde.

Şi ziua preschimbatu-s-a în noapte,
şi întristat mi-e sufletul
până la moarte,
paharul e prea plin
în el e doar venin,
dar trebuie să-l beau...
- Tată! Viaţa-mi Ţi-o dau!

- Ţi-o dau de dragul lor,
şi fie-mi jertfa bună,
să le fie salvare
şi botez de lumină;
dar de-o fi în zadar,
voi muri iar şi iar,
doar s-or salva cu toţii
din gheara cruntă-a morţii.

PUI DE CORBI

Ieri, Te-am legat râzând
pe cruce,
noi, corbii însetaţi de sânge,
Ţi-am sorbit
ultima suflare,
fără s-avem vreo remuşcare.

Azi, ne dorim din nou
să pieri,
noi, puii corbilor de ieri,
vrem să Te stingi
printre suspine,
ca să ne fie nouă bine,
ca să ne înfruptăm din nou
din carnea şi sângele Tău.

Pe cap îţi punem iar cunună,
noi, ceata crudă
şi nebună,
Te răstignim cu-aceeaşi sete
sorbindu-Ţi sângele din plete.

AM VRUT

Am vrut să vii
în tainicul ungher
învăluit în şoapte
şi cuprins de mister,
în care-am luat fiinţă
la ora dimineţii,
şi-n care am ascuns
întregul fir al vieţii.

Am vrut să-mi fii aproape
mai mult decât o umbră,
cu paşi să-mi urmezi paşii
prin camera cea scundă,
şi să îmi dai căldură
în zilele prea reci;
am vrut să stai cu mine,
am vrut să nu mai pleci.

ÎNCĂTUŞATĂ

Îmi bate vântul în geam,
şi mă face să-mi doresc să te am
aproape de mine, în noapte,
să umplii tăcerea cu şoapte.

Îmi tremură sufletul în piept,
şi nu ştiu decât să te-aştept,
şi nu pot, deşi aş vrea,
să-ţi scot chipul din minte,
să te-alung din inima mea.

Îmi bate somnul în gene,
şi-ar vrea să mă fure alene,
dar veşnic robită de-a ta privire,
mă zbat încătuşată, visând la iubire.

INERŢIE

Mi-e gândul sterp,
mult prea inert,
şi aripa frântă
se mai avântă
către-nălţimi
numai în vis.

Mi-e glasul strună,
dar nu răsună,
şi ochii plăpânzi,
în van încearcă,
nu mai dezleagă
al slovelor sens.

Mi-e mâna de piatră,
e rece, crispată,
nu poate să scrie,
pe-alba hârtie,
nici un singur vers.

MĂ ROG

Mă rog de soare
să-ţi lumineze cărarea,
mă rog de vânt,
să-mi poarte spre tine
 chemarea,
mă rog de lună
să-ţi spună mereu
"noapte bună",
şi de îngerii din senin,
să îţi vegheze somnul lin.
Mă rog de ziua de mâine
să te aducă lângă mine,
mă rog de noapte
să mi te-aducă aproape,
şi mă rog de cer,
să mă mai lase
 să sper.

N-AM SĂ TE CHEM

N-am să te chem
în miez de noapte,
şi n-am să-ţi spun
ce simt acum,
iar glasul tău
cu dulci şoapte
n-o să m-oprească iar
din drum.

N-am să aştept
să-mi dai iubire,
fiindcă nu vreau,
şi nu îmi pasă,
viaţa-i roză
şi fără tine,
şi libertatea e frumoasă.

FLORI DE PIATRĂ

Vorbele-mi sunt flori de piatră,
crescute din jar, în vatră,
într-o zi plină de ger
când s-a deschid poarta din cer.

Sălbatice şi sângerii
au înflorit în zori târzii.

Sunt flori ce n-au vrut
să se-ascundă,
şi-au împânzit odaia scundă,
acoperind pereţii goi
cu frunze şi petale noi.

Sunt flori dulci şi flori amare,
călite în foc şi-n soare.

STRIGĂT

- O, Doamne!
...cât de mult îmi doresc
s-ajungem şi noi
să nu mai trăim
sub semnul păcatului;
să ne descătuşăm
din cuşca de lut şi noroi,
să nu ne mai doară
palma prea grea,
şi viaţa de chin şi nevoi!

- Cum să zburăm, Doamne,
cu trupul de fier şi de scrum,
când avem aripi ne-ncercate
ce se rup
şi ne lasă în drum?
- Cum să-Ţi cântăm,
când limba de ţărână e rea,
şi osteneşte de vorbe deşarte,
şi-amuţeşte în clipa cea grea?

CE MAI CONTEAZĂ...

Ce mai contează-o clipă-n plus,
pentru-al meu suflet
mult prea trist,
când drumul către tine
mi-e închis
de-a timpului aspră uitare?

Ce mai contează de mi-e bine
sau mi-e rău,
când sunt pierdută,
departe de liman,
şi-n stepa aspră şi necunoscută,
încă o viaţă te voi căuta în van?

FLORI DE MISTER

Plouă,
în  mine plouă,
cu stropi de rouă,
când vă cânt vouă
un tainic
cânt,
şi din pământ
răsar spre cer
flori de mister
ca albe virgine,
ce sub priviri străine,
în zbucium uşor,
tăcute mor,
îngropându-se-n tină.
Căci a voastră privire
e plină de orbire,
şi cu amăgire
se-mbată de vicii.

UN NOU PAS

Încerc să fac azi
un nou pas,
trecutu-n urmă
să îl las;
încerc să-nvăţ din nou
să sper,
cu sufletul deschis
spre cer,
cu gândul îndreptat
spre tine,
visând
la zile mai senine.

FĂRĂ TINE

Fără tine
viaţa nu-i viaţă,
şi moartea crudă
pe suflet apasă,
tăcerea-i durere,
şi ochiul e plâns,
şi gânduri o mie
în minte am strâns;
distanţa îmi pare
prea mare, mă doare,
n-am aripi s-o-nving,
şi simt cum mă sting
răpusă de dor.

NU AM NEVOIE DE MORMÂNT

Nu am nevoie de mormânt.
Sunt obosită,
dar eu mă odihnesc în viaţă;
nu am nevoie de mormânt.

Nu lua în seamă lacrimile
ce îmi şiroiesc pe faţă!

Sunt veşnic vie
şi voi fi ;
nu sunt doar lut,
nu-s doar pământ.
De ce-aş avea nevoie de-un mormânt?
În mine se-odihneşte veşnicia,
şi durerea tot în mine
se desfată;
azi, am uitat să fiu de piatră.

... DE DOR

Mă doare sufletul de dor,
mi-e gândul veşnic călător,
şi se îndreaptă
tot spre tine,
vrând să te-aducă
lângă mine.

Mi-e inima un râu de sânge,
şi-aş vrea să pot
dar nu pot plânge,
şi-aş vrea să pot
să te ating,
chipul în mâini
să ţi-l cuprind.

REÎNCARNARE

Ca fumul
e amintirea din trecut,
şi gândul sterp nu mă îmbie,
căci ,deşi strig,
nu mă auzi,
şi moarta să iubească
nu mai ştie.

Cenuşa
vrea să prindă viaţă iar,
să simtă scrumul
prefăcut în sânge,
va dispărea şi gustul cel amar
şi ochii-n veci
nu vor mai plânge.

Când timpurile vor fi faţă-n faţă,
destinul se va împlini,
şi din neant,
o nouă dimineaţă
va trezi-n noi
puterea de-a iubi.

SINGURĂTATE

M-am izbit de cerul înalt
şi cenuşiu,
şi arsă am fost
de soarele cel din pustiu,
şi cactusul m-a înţepat
cu spinul veninos.
Ah ! Sângele îmi şiroieşte azi,
din mâini, pe jos.
 - Din tine, pustiu blestemat,
nu mi-a ieşit în cale
nici om, nici pasăre, nici arătare!
Nici o nălucă nu m-a-nspăimântat
nu m-a făcut ,din drum,
să-mi întorc pasul legănat.
Doar nisipul...
nisipul uscat şi mârşav
m-atrage,
mă-nghite
cu trupul lui bolnav,
crezând că astăzi poate
cu mine să se-adape.

EGOISM

    Da. Am învăţat să mor în fiecare zi...
 - Şi ţie, ce-ţi pasă c-am învăţat să mor?
   -Ce-ţi pasă că secundele mă dor,
   când nu mai pot să cânt,
   când nu mai pot să zbor,
   când inima-mi se zbate
   de-al tău dor?

 - Ce-ţi pasă că eu mor?

  - Durerea mea e doar a mea.
   Nu vreau s-o-mpart cu-altcineva;
   îmi e de-ajuns
   că azi plâng eu,
   şi că simt cerul pe-umeri greu.
   Nu vreau să guşti şi tu amarul
   ce mi-a umplut mereu paharul.

AM OBOSIT

Am obosit să te tot chem,
şi timpul crud să îl blestem,
am obosit să lupt cu soarta,
şi să-mi doresc să fi fost alta.

Am obosit tot încercând,
din vise, chipul să-ţi desprind,
am obosit să cred că mâine
vei fi aproape, lângă mine.

ZBUCIUM

Mă doare tăcerea,
şi nici mângâierea
nu poate s-ascundă,
în seara cea scundă,
gustul amar.

Nici zâmbetul searbăd
cules în treacăt
nu mă-nveseleşte,
căci ochiul vorbeşte
nicicând el nu minte.

Iar mâna rece,
uşor pe sân trece,
vrând parcă să frângă,
în palma stângă ,
al inimii suflu.

Dar fug tulburată,
încă o dată,
prin noaptea plânsă,
cu inima strânsă
şi te las în urmă.

ÎN AŞTEPTAREA IUBIRII

A înflorit aşteptarea;
visând la iubire,
au crescut pe-al meu ram
muguri de rime,
şi s-au înălţat
udaţi de speranţa
unei dimineţi mai senine.

A înmugurit tăcerea în gând,
şi-au înflorit
corole-cuvânt,
s-au ridicat semeţe
în noapte,
mângâiate de rugi
şi de şoapte.

În lipsa ta,
au rodit fructe-versuri
în inima mea;
rumenite-n amiază
de dorul de tine,
se clatină-alene, pe ram,
aşteptând să ajungi
lângă mine.

PREA DEVREME

Ne-am înstrăinat
mult prea devreme,
căci dragostea eternă
ai aruncat-o-n vreme.
Azi visele-au murit,
şi a-nviat durerea,
şi-n zori, chemării mele
îi răspunde tăcerea.

FRĂMÂNTARE

Se pierde lacrima în gând,
când oboseala mă sfâşie,
şi glasul meu, prea îngheţat,
să te mai cheme nu mai ştie.

Se pierde gândul în cuvinte,
rostite-n şoapte cadenţate,
în faţa chipurilor sfinte
din vechi icoane adorate.

CUVINTE DE DINCOLO DE CUVINTE

Cuvintele
mă chinuiau în gând,
căci erau mult prea grele,
şi pline de pământ,
căci erau mult prea arse,
ascunse-n scrum erau,
cuvinte blestemate,
în zori, prea mult dureau.

Aş fi vrut să le smulg
din colţurile minţii,
de-aceea-i invocam
în noapte, pe toţi sfinţii.

Erau cuvinte
de dincolo de cuvinte,
şoptite de îngeri,
ferecate-n morminte,
scrijelite pe lespezile
roase de ploaie,
măturate de vânturi,
şi de-ale clipelor şuvoaie.

POEZIA

Poezia s-a născut în tăcere,
într-o clipă de deznădejde
şi durere,
când trup şi suflet,
îngemănate-n plâns,
s-au răzbunat pe mine,
şi-n umbră sau ascuns.

Poezia s-a născut în singurătate,
din dor nebun de viaţă
şi poftă de moarte,
am pus în ea credinţa,
tăgada şi blestemul,
în ea este şi Raiul
în ea e şi infernul.

IUBIRE NEBUNĂ

Te chem mereu şi te alung,
Sunt veselă şi apoi plâng,
Acum te vreau, şi-apoi aş vrea
Să nu apari în calea mea.

Aş vrea să vii, şi-aş vrea să pleci,
Când mă ascund prin umbre reci,
Şi fug de ceilalţi şi de mine,
Şi nu mai ştiu ce-i rău sau bine.

Aş vrea să mă topesc în zarea
Iubirii ce-n zori s-a-nfiripat,
Aş vrea să îţi ascult chemarea,
 Şi să m-opresc din alergat.

Să stau, şi timpu-n loc să stea,
Şi să primesc iubirea ta,
Şi-mpărtăşind acelaşi gând,
Să ne unim în dulce cânt.

MONOTONIE

Nici timpul nu mai vrea să curgă,
şi timpul parcă s-a mărit,
iar pleoapele nu vor s-audă
de somnul ce le-a tot pândit;
cu o bătaie pe secundă,
ochii clipesc neîncetat,
pereţii din odaia scundă
i-au măsurat în lung şin lat.

LASĂ...

Lasă-ţi mâna să treacă
pe faţa de lacrimi sărată;
las-o pe pieptu-mi să stea,
durerea din suflet s-o ia.
Las-o în ceasul târziu,
pe sufletul trist şi pustiu,
să încălzească în noapte,
fruntea cu vise deşarte.

DEGEABA

Degeaba-ncerc s-ajung la tine,
tu nu mă vezi, şi nu m-auzi,
cuvintele-mi îţi sunt străine
şi niciodată nu-mi răspunzi.

Dar va veni ziua în care,
vei vrea poate să fiu a ta,
voi fi pierdută-n depărtare,
degeaba mă vei căuta.

RUGĂMINTE

Mai vreau o zi cu cer senin,
căci sufletul de nori mi-e plin;
mai vreau o zi de mângâieri,
căci trupul mi-e prins în tăceri.

Mai vreau o zi, şi-o clipă doar,
să şterg din vis ce-a fost amar,
speranţa-n suflet s-o ferec,
o clipă doar, şi apoi...plec.

ÎN LIMITA NORMALITĂŢII

Gândirea mea este normală,
...atunci când nu sunt plictisită;
când sunt stresată
intră-n comă,
şi la răstimpuri aberează,
e veselă şi se distrează,
cuvintele nu mai au noimă.
E ferecată în ospiciu
în camera "filosofie"
şi ţipă, strigă,
şi se-ntreabă:
"-De ce e viaţa cenuşie?"
E sănătoasă,
şi bolnavă,
şi ia ideea la mişto,
şi-ar vrea adesea,
prin clonare,
să facă oameni indigo.
Gândirea mea
e obosită de orele pierdute-n van,
şi-ar vrea ades,
să se ascundă, în colţ,
după un paravan.
Se şi autoflagelează,
pierzându-se printre prostii,
este infirmă,
nu creează,
şi-are lentile fumurii.

LA UMBRA OAMENILOR

Singurătatea
o am în sânge.
Îmi curge în valuri prin vene,
e-o toropeală amară
ce mă cuprinde alene,
mă otrăveşte încet
înainte de vreme.

La umbra oamenilor
m-am ascuns de ea, în zori,
şi gândul meu pribeag
o mai uita uneori,
când cerul îmi zâmbea
de dincolo de nori.

Dar oamenii
s-au depărtat în grabă;
nestatornici şi străini,
copaci pribegi fără de rădăcini
tot vroiau să se-ascundă
lăsându-mă în urmă.

NU TE-AM GĂSIT

Nu Te-am găsit,
dar ştiu că eşti
în lună-n stele,
în poveşti,
în zorile ce se arată,
în crăpăturile din piatră.

Pe urma Ta,
tot alergând,
am rătăcit
mulţi ani, la rând,
şi-adulmecându-te din umbră,
m-am avântat în aspra tundră.

Orbecăind
pe-ntunecat,
în mărăcini
m-am încurcat,
iar tălpile-mi albe, plăpânde,
mă dor acum, sunt sângerânde.

Iar ochii mei,
părtaşi la patimi,
s-au înecat
în râu de lacrimi;
te strigă cu a lor tăcere
vrând să le dai o mângâiere.

AŞ VREA SĂ POT...

Aş vrea să pot să cânt iubirea,
să şterg din gânduri despărţirea,
şi cu un trainic legământ
să schimb trecutul c-un cuvânt.

Aş vrea să pot să-nving durerea
ce-ntre noi doi a pus tăcerea,
şi preschimbând-o în descânt,
cu dulce şoaptă să ţi-o cânt.

Aş vrea să fiu liman de viaţă,
un jurământ ce-n dimineaţă
va-mprăştia pe-aripi de vânt
iubirea-n cer şi pe pământ.

O va sădi în tristul suflet
ca-nfiorândul cu-al său umblet,
să-i răscolească în simţiri
văpaia dulcilor iubiri.

Cerul va fi atunci aproape
şi mâna-l va atinge-n noapte,
căci, urmărindu-te din umbră,
ochii nu vor mai sta să plângă.

HIPNOZĂ

Încerc să-ţi înţeleg privirea,
şi dincolo de ea
să trec,
cu mintea să-i dezleg misterul
ce se închide
într-un cerc.

Dar ochii tăi, vicleni şi tainici,
devin hipnotici,
mă vrăjesc,
mă pierd în ei
ca într-o mare,
şi nu pot
să mă regăsesc.

Din braţele ce m-au cuprins
încerc să scap,
să fug departe,
de-a lor căldură şi iubire
aş vrea să mă ascund
în noapte.

Dar trupul meu nu mă ascultă,
e plin de dor
şi obosit,
s-a săturat de-atâta luptă,
şi-ar vrea să simtă
că-i iubit.

CÂNDVA

Mi-este cuvântul
sub blestem
când vreau din suflet
să te chem,
când lacrimile
vreau să-mi curgă,
şi să înece
seara crudă.
Mi-e sufletul plin de durere,
şi rabdă, plânge,
în tăcere,
şi-nvaţă să moară
iubind,
tot aşteptând,
în preajma ta,
sperând să mă iubeşti
...cândva.

RUGA DIN ZORI

M-aş rupe-n mii de părţi
şi m-aş răsfira apoi, în zare,
dorind s-ajung la fiecare
să-mpart iubire şi-alinare.

M-aş pierde-n cer şi pe pământ
m-aş face soare, nor şi vânt
pentru-a vorbi despre "CUVÂNT".

M-aş face azi înger de pază,
şi-n întuneric albă rază;
m-aş face azi cântec de dor,
de dragul vostru-al tuturor.

Mâine voi fi ruga din zori
ce va zbura încet spre nori,
vrând să vă lege iar de cer
cu strop sărat şi lanţ de fier.

De veţi fi mult prea grei şi goi,
voi coborî cerul la voi
pentru-a vă şti acoperiţi
de aripi de îngeri şi sfinţi.

VIS

Mă legăn
pe culmea unui apus,
şi ochii mei obosiţi
mor de dor
să privească în sus,
dar inima e grea,
şi pleoapele lăsate
se-nchid iar ca să nască
lacrimi fierbinţi
şi sărate.

Şi-adorm
sub geana zorilor de zi,
când nu te mai văd,
când nu mă mai ştii,
purtată de-un vis
ce nu-l vreau fărâme -
e tot ce-a rămas
din mine ,din tine;
un simplu vis,
rămas din noi doi,
etern şi nestins,
sub ceru-înnorat
ce revarsă doar ploi.

SPRE LUMINĂ

Am ucis vremea;
am aruncat-o-n timp
tot aşteptând, tot căutând,
sperând să te găsesc cândva,
să te-nchid în inima mea.
Şi-aştept,
încă mai aştept
să te strâng
pentru totdeauna la piept,
să nu mai pleci,
nicicând să nu mai plec,
şi, mână-n mână,
să pornim
spre lumină.

RĂTĂCIRE

Mi-am îmbrăcat trupul
în aripi de fluturi,
în picături de ploaie,
şi-n adieri de vânt,
şi am pornit în lume
să îmi găsesc iubirea
am rătăcit o viaţă
între cer şi pământ.

DEŞERT

O lacrimă e sufletu-mi
într-un ocean de lacrimi,
o patimă în plus,
într-o mare de patimi,
un vis fără-mplinire,
rămas un simplu vis,
ce caută iubire
într-un deşert închis.

...ŞI ÎNGERII MOR

Şi îngerii mor
în zbucium uşor,
în freamăt de aripi,
şi plâns fără lacrimi,
când inima crudă
în vid îi aruncă,
şi-i dă uitării.
Şi ei se mai zbat
sub pumnul crispat
ce i-a lovit,
şi i-a strivit
făcându-i una cu lutul.
Şi ei mai sărută
mâna cea cruntă
ce i-a zvârlit în stepe,
lovindu-i cu pietre.