DOR DE ÎNĂLŢIMI

Privirea mi se pierde
printre nori,
se scaldă în albastrul
cerului din zori,
mereu cătând răspunsuri
la ce n-are răspuns,
vrând să aline dorul
tainic şi nepătruns.
Căci nu ştiu ce rost are,
nici de ce s-a aprins
în tainicul ungher
şi-n flăcări l-a cuprins;
nu-i dragoste firească
pentru un muritor,
nici patimă aprinsă
în trupul arzător.
Dar sufletul tresaltă
de dor de înălţimi,
şi ochii-nsetaţi cată
norii - albi heruvimi-
purtaţi pe-aripi de vânt
pe cerul infinit,
ca umbra-unui cuvânt
care a fost şoptit.
Şi norii... îi iubesc
pentru că-s fraţii mei
căci, deşi-s prinsă-n lanţuri,
sunt liberă ca ei,
şi deşi trupu-mi este
răstignit pe pământ,
cu gândul zbor aiurea,
plutind pe-aripi de vânt.
Sunt prinsă-n două lumi
având blestem în sânge,
şi cad, dar mă ridic -
n-am voie a mă plânge.
Cu mâinile mânjite
de lutul plumburiu
mă caţăr zi şi noapte
pe turnul din pustiu,
şi când trupul mă trage
mereu către pământ,
doar gândul prinzând aripi
se-nalţă ca un cânt,
şi zburând către nori
tot cere ajutor
la Tatăl din eter
care-i nemuritor.
Căci şi El vrea s-ajung
în eterul tăcut,
în infinitu-albastru
din care am căzut;
să mă înalţ la steaua
din care m-am desprins,
s-ajung nemărginitul
ce-n veci n-a fost cuprins.
Când voi ajunge sus,
voi fi şoaptă de dor
urcând spre infinit,
zburând ca orice nor.

EU

Eu, fiica zorilor de iarnă,
am învăţat să cânt iubirea,
deşi nicicând nu am simţit-o
şi nu i-am întâlnit privirea.

Eu, fiica lacrimilor reci,
cu sufletul ca de gheaţă,
m-am desprins din sfera umbrei
pentru-a scrie despre viaţă.

DIN TRECUT

Un glas mă cheamă
din trecut,
îl simt tot mai aproape
pierzându-se pe-aripi de vânt
şi-n unduiri de ape.
Dispare şi apoi revine,
mereu mai tare,
duderos,
căci îmi vorbeşte despre tine,
de visul meu
cel mai frumos.

FARISEISM

Cadavrele ne ameţesc
de la catedră,
vorbind despre virtuţi
cu foarte multă vervă:
iubire, iubire, iubire -
în voi nu e
nici un pic de simţire,
dreptate, dreptate, dreptate -
ca viermii vă târâţi,
prin glod, spre moarte.
Sunteţi aşa de goi,
şi-n ochi aveţi noroi
de-aceea nu puteţi
lumina s-o vedeţi.

DOAR CEASUL...

Doar ceasul ticăie monoton
cu inima bătând la unison,
doar eu mă pierd printre gânduri,
şi nu mai înţeleg tristele rânduri.

Doar tu te rătăceşti la ore târzii
şi drumul către mine nu-l mai ştii.
Doar ceasul ticăie monoton
cu inima bătând...
Ce ghinion!

ÎNTREGIRE

Sunt coasta
ce-a fost rupta din tine
în luminata zi,
în vremea din vechime;
te-am aşteptat o viaţă,
mulţi ani te-am căutat
sperând să mă-ntregesc...
azi, Domnul mi te-a dat.

DIMINEŢI

În dimineţi cenuşii
aproape aş vrea să fii,
să-mi umplii viaţa de soare,
să-i dai un strop de culoare.

În dimineţi mult prea reci
n-aş vrea deloc să mai pleci,
aş vrea lângă mine să stai,
multă căldură să-mi dai.

În dimineţi de tăcere
aş vrea doar a ta mângâiere
să fie pe trupu-mi ecou,
să-i port amintirea mereu.

TE VREAU

Te vreau lângă mine
şi astăzi şi mâine,
te vreau aproape
în zi şi-n noapte,
vreau să fii glasul
ce-mi caută pasul,
vreau să fii cântul
ce-mi leagănă gândul,
vreau să fii umbra
ce-mi mângâie tâmpla.

MÂINILE MELE

Mâinile mele
sunt pline de dor,
şi palmele mele
vânt ar vrea să fie,
cu dulce mângâiere
în preajma ta s-adie,
când ceru-albastru-i plin de stele.

Şi tremură de dor
palmele mele,
şi freamătă mereu
când te ating,
iar când le părăseşti,
vagabondând prin stele,
se-nchid în ele,
şi tăcute plâng.

Dar ale mele mâini
uită şi iartă,
căci numai dragostea
le e veşnic menită,
şi pentru ele
doar tu eşti ispită
şi nesecat izvor de mângâieri.

OFRANDĂ MĂRII

Valuri se sparg
vuind
de stânci,
când stele lucesc
în zările-adânci,
şi ţipete stranii
tulbură noaptea
când din talazuri
se-nalţă moartea.
Un pescăruş mort
pluteşte purtat
de un val mic,
de-altul înalt,
mereu săltând
în dans funebru,
acaparat
de-adâncul negru.
Marea flămândă
s-a liniştit,
căci noaptea
ofrandă
i-a dăruit.
Şi valuri se sparg,
talazuri vuiesc,
în zarea neagră,
păsări jelesc.