ODĂ POMILOR

Pomii, înlemniţi de ger,

tot privesc cu jind spre cer,

şi visează ,treji, la soare -

că îi umple de culoare.

Le trosnesc, din când în când,

crengile pân’ la pământ,

sub vălul de albă nea,

căci le e povara grea.

Şi râmnesc la tonuri verzi

răspândite prin livezi,

şi la simfonii florale

înălţate către soare.

Vor sărutul ploilor

sub lumina stelelor,

ca să poată iar rodi

în triluri de ciocârlii.

LIMAN (psalm)

O iau în jos, spre înserare,

cu gândurile-n asfinţit,

cu visele spre răsărit

şi lutul zilei pe picioare.

Mi-e spatele împovărat

de crucea grea, cioplită-n piatră, 

dar nu o lepăd niciodată,

căci e un dar de Tine dat.

Şi-apoi Te am în faţa mea,

eşti farul meu către liman,

nădejdea-n Tine nu e-n van,

doar Tu rămâi scăparea mea.

DECADENŢĂ

Am dat veşnicia pe-o clipă,

căci ştim să trăim doar în pripă,

departe de cer şi mult prea în lut,

până şi îngerii îi alungăm c-un strănut.

Zestre ne-am strâns, pentru veşnicie,

dulapuri de măşti şi păcate o mie;

ne vindem pe-arginţi şi suflet şi trup,

în rătăcirea noastră prin vieţi de-mprumut.

Ne-am împotmolit în moarte, departe de Viaţă,

căci avem simţuri de foc şi suflet de gheaţă;

nu ştim ce-i iubirea, nici mila, nici iertarea,

doar banul ne alungă, adesea, disperarea.

Ne hrănim cu trupuri, cu sânge şi fum,

din taine-am făcut cenuşă şi scrum,

deşert e în jur, deşert e în noi –

avem inimi de piatră şi ochi mult prea goi.