PASTEL

 

Pe-aici au poposit cocorii,

cu aripi ostenite,

călite în ploi, 

și în vânt,

pe-aici ne salută străbunii, 

cu degete albe

răsărite,

în zori,

din pământ.

Pe-aici totul mustește

iarăși de viață

fragedă, clocotitoare -

natura se trezește

din somn, 

sub sărutul fierbinte

al preamăritului

soare.

Pe-aici răsună colinele, 

de râsuri zglobii

de copii, 

plecați

să adune brândușe, 

în triluri de prigori

și ciocârlii.

Pe-aici au poposit cocorii...

și berzele-și fac cuiburi

în crâng,

țăranii și-au început

iarăși truda, 

prin livezi,

prin grădini

și pe câmp.

(aprilie 2022) 

INTIMITATE

Nestăpânite tăceri

invocă mereu mângâieri

dorite, promise,

la porțile nopților fără vise,

când somnul nu poate sta

între mine și tine,

când oboseala și-odihna

ne sunt necunoscute, străine.

Suntem doar tu și eu...

față în față,

sorbindu-ne din priviri,

de parcă nu ne-am văzut

de o viață,

însetați de atingeri,

ahtiați după tandrele șoapte,

ce, doar ele, ne trădează iubirea

în tainicul, mult așteptatul nostru

miez de noapte.

Prețuim fiecare secundă,

o savurăm tăcuți,

împărțind-o la doi,

la fel de-ndrăgostiți

suntem iar, față în față,

și acum, și aici

este doar despre "noi" .

(29 ianuarie 2022)

ÎNCEPUTURI

 

Ca o pasăre rănită, 

am aterizat într-o zi lângă tine... 

ca într-o ultimă haltă, 

înainte de marele final, înainte de ultimul zbor, 

spre tărâmul unde nu ajunge

niciun tril de privighetoare, 

nicio aripă de cocor.

Am poposit cu toate rănile mele - 

martori tăcuți, sângerii, căpătați în decurs de o viață...

mi-era sufletul uscat de-atâta dor,

dar tu nu mi-ai ostoit doar setea din suflet,

ci mi-ai spălat și urmele lacrimilor 

încrustate pe față.

Era o dimineață friguroasă și târzie 

când m-ai cuprins într-o îmbrățișare 

cât pentru o viață.

Era tot ce îmi doream atunci, 

când, obosită să fiu cea veșnic puternică, 

ți-am cerut o simplă îmbrățișare, 

și tu, uimit, m-ai lăsat să mă pierd 

ca un copil pribeag, între brațele tale. 

Mi-aș fi plâns atunci, toate durerile... 

dar ,de-aș fi început, nu m-aș mai fi oprit, 

așa că am învățat să vărs doar câte o lacrimă, pe rând, 

ca să nu te sperii - 

căci tu mi-ai dat oricum de-nțeles 

că vei fi mereu lângă mine, 

că n-o să îmi dai drumul nicicând. 

Încă îți alerg în brațe, ca să plâng, 

când viața mă doare, 

când lupta îmi pare prea grea, 

iar tu, cu-aceeași răbdare, 

mă primești, mă alini, 

și îmi dai iubire, putere, 

și alte o mie de motive... 

ca să mai pot continua.

(19 noiembrie 2022)

CHEAMĂ - MĂ...

 

Cheamă-mă, de vrei...

dacă-ți lipsesc ochii mei,

dacă ți-e setea nebună,

și doar trupul meu ți-e fântână.

Cheamă-mă, de vrei,

cu un gând, cu o șoaptă,

te voi găsi când nu crezi,

într-o geană de-amurg,

într-o noapte neașteptată.

Cheamă-mă, de vrei...

când tăcerea te doare,

când ecoul e mort,

când singurătatea-i prea mare,

voi fi eu răspunsul

tuturor rugilor tale - 

cu săruturi și-atingeri

îți voi face sufletul să cânte...

și să uite de vechile doine de jale.

Cheamă-mă, de vrei...

dacă ți-e gândul furtună,

ne-om mistui în văpăi,

ne vom stinge în ploi,

și împreună vom face

să fie iar vreme bună.

Cheamă-mă, de vrei...

n-o să aștepți în zadar,

la pieptul tău voi veni,

îndrăgostită, iar și iar,

de chemarea-ți purtată,

de dorul tău însetată...

ne vom topi de dorință,

la fel ca ultima dată.

Cheamă-mă...

(27 martie 2021)

MEDITAȚIE

Cândva, 

hrăni-voi și eu pământul

sub o veche cruce, într-un țintirim...

ni-i vremelnică trecerea,

ne naștem... și murim,

ca stele călătoare, pe-un cer prea infinit,

pe care nu-l cuprinde nici mintea, și nici gândul.

Cândva, 

hrăni-voi și eu pământul,

mai mult decât hrănit-am cerul pe-aici,

și doar veșnicia

mă mai umple de frici,

căci deșartă mi-e viața, și nestatornic avântul.

Cândva, 

mi-o cânta doar vântul la creștet,

și păsările cerului nu s-or mai speria -

s-or odihni, de zbor, chiar pe crucea mea,

presărându-și mirosul de cer, din pene,

peste pământul bătrân și veșted.

Cândva,

babe bătrâne, încărcate de ani,

mi-or tămâia urma văzută,

târându-și ultimele zile,

pentru o amărâtă brumă de bani,

prin această grădină tăcută, de-oseminte,

unde rodesc doar trecute... și viitoare morminte.

(27 februarie 2021)

SETE

 M-am îmbrăcat cu parfumul tău,

ca să-ți simt aroma mereu,

s-o port cu mine, prin ziua toridă,

când trupul îmi e ca o stepă aridă,

când dorul mă doare,

și iubirea mi-e sete,

când aș vrea să fii ploaie,

ca să te sorb pe-ndelete.

Ți-am gravat chipul în suflet, adânc, 

să pot să te am alături oricând,

să te port cu mine,

prin noaptea de vară,

când furtună e-n mine,

furtună și-afară.

(19 iunie 2020)

CÂNDVA...

 Cândva

vor rămâne doar cuvintele,

răstignite pe foi,

Să dea glas despre noi,

și despre trecerea noastră

prin acest vis numit "viață".

Cândva 

ne-or îndulci viața 

doar amintirile, 

împânzite de toate trăirile 

ce ne-au învolburat sufletul 

năvalnic, rebel. 

(23.03.2020)

 https://youtu.be/RQum_P6KR8I

 https://youtu.be/1ghMQC5bNcg

Lui BRÂNCUȘI...

 Ți-i muza binecuvântare,

blestem și neodihnă,

și-o veșnică frământare,

în veghe, fără tihnă,

pe culmile necuprinsului

ce vrei să îl cuprinzi,

din sfere negândite,

vrând veșnic să-l desprinzi.

Cu dalta și ciocanul 

materia-mblânzești, 

și îți găsești aleanul 

în tot ce făurești,

căci ți-ai pus "dorul" strună,

în zbor spre infinit,

și l-ai făcut să cânte

în lemn, bronz și granit.

(19 februarie 2020) 

AUTOPORTRET

 Sunt o frunză în vânt,

o frântură de gând,

o mână de pământ

însuflețită cu har,

sunt picătură de Cer,

aruncată de sus,

în urcuș ne-ntrerupt

spre lumi ce nu pier.

Sunt dor nestăvilit, 

răstignit pe-albe foi, 

sunt izvor de cuvinte 

revărsat către voi. 

Sunt tunet și soare, 

sunt blestem și alint, 

când viața m-adapă cu miere, 

sau mă-neacă în mări de absint. 

Sunt râsul rebel din furtună, 

și lacrima vărsată pe-ascuns, 

sunt cântec înflorit pe-a vieții strună,

când ruga la Cer mi-a ajuns.

(10 iunie 2020)

DOINĂ

 Mumă din păduri de munte,

spală-mă cu ploi mărunte,

de răul din astă lume,

și mă-mbracă-n ie nouă,

de frunze și flori cu rouă,

și mă leagănă pe braț,

când mă cheamă lupii frați,

când mă strigă lutul brun,

mustind de sânge străbun.

Lasă-mă, Mumă, sub cer, 

să-mi culc sufletul de fier, 

lasă-mă sub cetini verzi, 

și să-nfloresc prin livezi, 

să-mi port dorul prin câmpii, 

cu puful de păpădii, 

în triluri de ciocârlii. 

Du-mă, Mumă, la izvoare, 

când inima rău mă doare, 

când sufletul îmi ia foc, 

și nu s-alină deloc, 

lasă-mă sub cer senin, 

să mă rog și să mă-nchin, 

să-mi chem îngerii aproape, 

când mi-e crunt miezul de noapte. 

Mumă din lanuri solare, 

dragă mi-i tărâna pe picioare, 

și vântul suflând prin plete, 

când viața vrea să mă-mbete, 

și mă trage-n hora ei, 

prin crânguri cu plopi și tei. 

Lasă-mi, Mumă, doru-n grai, 

să mi-l cânt pe deal și plai, 

lasă-mi dragostea la poartă, 

făurește-mi altă soartă, 

fără lacrimi și blesteme, 

că nu mai am multă vreme, 

că mi-i veșnicia-n prag - 

m-o chema pe alt meleag, 

și mi-s dorurile multe... 

Cine știe să le-asculte?... 

Doar drăguțul Dumnezeu, 

El m-a ascultat mereu, 

și m-a ajutat la greu. 

(9 mai 2020)