ÎNCĂPĂŢÂNARE

Îmi tot bate sufletul
la poarta timpului,
cerşind încă o clipă de răgaz.

Îmi tot bate sufletul
la poarta iubirii,
dar iubirea nu vrea să-i răspundă.

Singurătatea tot bate
la poarta sufletului meu,
şi e mai neobosită ca oricând.
ca oricând.

CÂND EŞTI PLECAT

Ţi-am întipărit chipul
în gând,
şi l-am ascuns
cât mai adânc
în sufletul meu zbuciumat,
ca să te am
când eşti plecat.

AGONIE

Atinşi de aripa tăcerii
părem nişte statui de piatră,
şi-n marea neagră a durerii
lăsăm credinţa să se piardă.
Nu mai contează o zi în plus,
nu vrem să ştim
nici ce urmează,
doar viaţa vrem să fie lungă,
eternitatea-i aţă ruptă.
Şi dumnezeii au murit,
sunt putrezi acum, în ţărână,
iar paradisul e un mit
din care n-a rămas fărâmă.
Doar, singuri, noi încă umblăm
cu sufletele zdrenţuite,
iar la răspântii mai lăsăm
trupuri şi oase ostenite.

ŞOAPTE

Îţi cânt în noapte
cu dulci şoapte,
şi te chem, te-alint
cu tainic cuvânt
desprins din stele.

Sub vraja nopţii,
nici teama nopţii
nu ne-nspăimântă,
când straniu cântă
păsări sinistre.

Şi sufletele noastre
se-nalţă spre astre,
dansând molatic,
în ritm nebunatic,
îmbătate de vis.

Dansează în zare,
se scaldă în mare,
mereu tresăltând
pe aripi de vânt,
purtate de dor.

În miez de noapte
suntem două şoapte
ce zboară pierdute
spre zări necunoscute
în veşnicie.

LA CAPĂT DE DRUM

Pe drumul vieţii mele
înaintez agale, pas cu pas,
şi-n fiecare clipă
îmi iau un "bun rămas"
de la prezentul ce devine trecut,
poate de la un om
pe care l-am pierdut.

Fie că urc sau cobor,
uneori îmi este mai uşor,
când am alături
un suflet drag
ce mă-nsoţeşte pe drum,
sau îmi face cu mâna
din prag.

Am şi prieteni destui
ce mă-nsoţesc pe drum
o milă sau două;
unii mă ajută cu drag,
alţii, cu drag,
îmi pun în cale
o piedică nouă.

Aşa că, îmi însoţesc paşii
cu zâmbete sau lacrimi,
după caz,
şi-nvăţ să mă rog şi să-i iert
pe cei ce m-au lovit,cândva,
peste-obraz.

Am învăţat să-mi urmez calea,
chiar şi când ultimul vis
s-a făcut scrum,
căci mă poartă mai departe
speranţa,
că, dintre toţi,
cel puţin Dumnezeu
mă aşteaptă
la capăt de drum.

ÎNCEPUT

Stau în ploaie
şi aştept
să mă purific de păcate,
să uit trecutul -
vast deşert,
şi toate vorbele-ntinate.
Şi orice strop
 ce mă atinge
îmi curăţeşte trupul alb,
căci apa cade, se prelinge,
doar buzele
de dor îmi ard.
Doar ele vor,
la început,
când noul vis se înfiripă,
să te sărute,
şi să-ţi spună,
că doar cu tine-s fericită.

FIICA RISIPITOARE

Stăteam la colţul casei,
Tu m-aşteptai în prag;
îmi plângeam deznădejdea,
Tu mă priveai cu drag.
M-şteptai iar la Cină,
să mă-mbraci în lumină;
Te bucurai c-ai regăsit
sufletul meu cel rătăcit.

ALTĂ CALE

Mi-am luat azi mâna
de pe cruce,
şi m-abat din calea asta,
care nu mai ştiu
unde duce.

Nu mai privesc în urmă,
la ce a fost cândva,
şi nu mă las oprită,
în prag,
de vocea ta.

Promisiunile şoptite
de buze-nşelătoare
nu mă mai ţin în loc;
azi, pornesc
pe-altă cale.

QUO VADIS DOMINE ?

Încerc mereu să Te urmez,
dar parcă aş umbla în noapte,
şi uneori cred că visez,
când aud ale Tale şoapte;
mereu mă chemi,
însă nu ştiu
să-Ţi înţeleg glasul cel viu,
şi Te întreb cu rugăciune:
- Quo vadis, Domine?

Aş vrea să îţi urmez chemarea,
şi totuşi îmi amân plecarea,
dar Tu mă rogi
să merg cu Tine,
pe drumuri ce îmi sunt străine;
căci parcă nu pot să le văd,
şi nu pot să Te înţeleg,
şi Te întreb cu sfiiciune:
- Quo vadis, Domine?

Când ştiu că trebuie să mor,
mă trece parcă un fior,
căci deşi e a Ta dorinţă,
spre-a încerca a mea credinţă,
îmi vine să mă dau bătut,
şi de la faţa Ta să fug,
dar Tu mergi mereu lângă mine...
- Quo vadis, Domine?

Şi Tu îmi spui parcă în şoaptă:
"- Merg să-mplinesc porunca dată,
căci Tatăl vrea ca eu să mor
şi sunt topit de-al morţii dor;
frică nu am, ci doar credinţă,
iubire e-n a mea fiinţă
pentru Cel ce m-a creat
şi cu viaţă m-a-nzestrat."

Şi atunci mă-ntorc plângând,
tot mustrându-mă în gând,
pentru cruda-mi laşitate,
căci ştiu, pe bună dreptate,
că nu merit să trăiesc,
şi în ochii să îl privesc,
pe Cel ce ţine la mine:
- Quo vadis, Domine?

"- Merg cu tine către Rai,
să te-mbrac în albul strai
ce-l poartă cei ce-au murit
pentru că mult M-au iubit."

Atunci, eu mă duc la moarte,
şi ,deşi este aproape,
râd când vine către mine:
- Te amo Domine!

PRIMĂVARĂ

Îmi zâmbesc din grădini
ghioceii,
şi mă tot cheamă
c-un alint,
de parfum purtat de vânt;
în urechi dansează cerceii.
Îmi arunc spre cer brăţara,
a venit iar primăvara
şi florile-mi vor fi ,de-acum,
veşmântul cel mai cald,
mai bun.
Ghioceii-mi sunt cerceii,
şi brăţara - primăvara,
tovarăş pentru nebunii -
soarele cu-obraji zglobii.