SINGURĂTATE

M-am izbit de cerul înalt
şi cenuşiu,
şi arsă am fost
de soarele cel din pustiu,
şi cactusul m-a înţepat
cu spinul veninos.
Ah ! Sângele îmi şiroieşte azi,
din mâini, pe jos.
 - Din tine, pustiu blestemat,
nu mi-a ieşit în cale
nici om, nici pasăre, nici arătare!
Nici o nălucă nu m-a-nspăimântat
nu m-a făcut ,din drum,
să-mi întorc pasul legănat.
Doar nisipul...
nisipul uscat şi mârşav
m-atrage,
mă-nghite
cu trupul lui bolnav,
crezând că astăzi poate
cu mine să se-adape.

EGOISM

    Da. Am învăţat să mor în fiecare zi...
 - Şi ţie, ce-ţi pasă c-am învăţat să mor?
   -Ce-ţi pasă că secundele mă dor,
   când nu mai pot să cânt,
   când nu mai pot să zbor,
   când inima-mi se zbate
   de-al tău dor?

 - Ce-ţi pasă că eu mor?

  - Durerea mea e doar a mea.
   Nu vreau s-o-mpart cu-altcineva;
   îmi e de-ajuns
   că azi plâng eu,
   şi că simt cerul pe-umeri greu.
   Nu vreau să guşti şi tu amarul
   ce mi-a umplut mereu paharul.

AM OBOSIT

Am obosit să te tot chem,
şi timpul crud să îl blestem,
am obosit să lupt cu soarta,
şi să-mi doresc să fi fost alta.

Am obosit tot încercând,
din vise, chipul să-ţi desprind,
am obosit să cred că mâine
vei fi aproape, lângă mine.

ZBUCIUM

Mă doare tăcerea,
şi nici mângâierea
nu poate s-ascundă,
în seara cea scundă,
gustul amar.

Nici zâmbetul searbăd
cules în treacăt
nu mă-nveseleşte,
căci ochiul vorbeşte
nicicând el nu minte.

Iar mâna rece,
uşor pe sân trece,
vrând parcă să frângă,
în palma stângă ,
al inimii suflu.

Dar fug tulburată,
încă o dată,
prin noaptea plânsă,
cu inima strânsă
şi te las în urmă.

ÎN AŞTEPTAREA IUBIRII

A înflorit aşteptarea;
visând la iubire,
au crescut pe-al meu ram
muguri de rime,
şi s-au înălţat
udaţi de speranţa
unei dimineţi mai senine.

A înmugurit tăcerea în gând,
şi-au înflorit
corole-cuvânt,
s-au ridicat semeţe
în noapte,
mângâiate de rugi
şi de şoapte.

În lipsa ta,
au rodit fructe-versuri
în inima mea;
rumenite-n amiază
de dorul de tine,
se clatină-alene, pe ram,
aşteptând să ajungi
lângă mine.

PREA DEVREME

Ne-am înstrăinat
mult prea devreme,
căci dragostea eternă
ai aruncat-o-n vreme.
Azi visele-au murit,
şi a-nviat durerea,
şi-n zori, chemării mele
îi răspunde tăcerea.

FRĂMÂNTARE

Se pierde lacrima în gând,
când oboseala mă sfâşie,
şi glasul meu, prea îngheţat,
să te mai cheme nu mai ştie.

Se pierde gândul în cuvinte,
rostite-n şoapte cadenţate,
în faţa chipurilor sfinte
din vechi icoane adorate.

CUVINTE DE DINCOLO DE CUVINTE

Cuvintele
mă chinuiau în gând,
căci erau mult prea grele,
şi pline de pământ,
căci erau mult prea arse,
ascunse-n scrum erau,
cuvinte blestemate,
în zori, prea mult dureau.

Aş fi vrut să le smulg
din colţurile minţii,
de-aceea-i invocam
în noapte, pe toţi sfinţii.

Erau cuvinte
de dincolo de cuvinte,
şoptite de îngeri,
ferecate-n morminte,
scrijelite pe lespezile
roase de ploaie,
măturate de vânturi,
şi de-ale clipelor şuvoaie.

POEZIA

Poezia s-a născut în tăcere,
într-o clipă de deznădejde
şi durere,
când trup şi suflet,
îngemănate-n plâns,
s-au răzbunat pe mine,
şi-n umbră sau ascuns.

Poezia s-a născut în singurătate,
din dor nebun de viaţă
şi poftă de moarte,
am pus în ea credinţa,
tăgada şi blestemul,
în ea este şi Raiul
în ea e şi infernul.

IUBIRE NEBUNĂ

Te chem mereu şi te alung,
Sunt veselă şi apoi plâng,
Acum te vreau, şi-apoi aş vrea
Să nu apari în calea mea.

Aş vrea să vii, şi-aş vrea să pleci,
Când mă ascund prin umbre reci,
Şi fug de ceilalţi şi de mine,
Şi nu mai ştiu ce-i rău sau bine.

Aş vrea să mă topesc în zarea
Iubirii ce-n zori s-a-nfiripat,
Aş vrea să îţi ascult chemarea,
 Şi să m-opresc din alergat.

Să stau, şi timpu-n loc să stea,
Şi să primesc iubirea ta,
Şi-mpărtăşind acelaşi gând,
Să ne unim în dulce cânt.

MONOTONIE

Nici timpul nu mai vrea să curgă,
şi timpul parcă s-a mărit,
iar pleoapele nu vor s-audă
de somnul ce le-a tot pândit;
cu o bătaie pe secundă,
ochii clipesc neîncetat,
pereţii din odaia scundă
i-au măsurat în lung şin lat.

LASĂ...

Lasă-ţi mâna să treacă
pe faţa de lacrimi sărată;
las-o pe pieptu-mi să stea,
durerea din suflet s-o ia.
Las-o în ceasul târziu,
pe sufletul trist şi pustiu,
să încălzească în noapte,
fruntea cu vise deşarte.

DEGEABA

Degeaba-ncerc s-ajung la tine,
tu nu mă vezi, şi nu m-auzi,
cuvintele-mi îţi sunt străine
şi niciodată nu-mi răspunzi.

Dar va veni ziua în care,
vei vrea poate să fiu a ta,
voi fi pierdută-n depărtare,
degeaba mă vei căuta.

RUGĂMINTE

Mai vreau o zi cu cer senin,
căci sufletul de nori mi-e plin;
mai vreau o zi de mângâieri,
căci trupul mi-e prins în tăceri.

Mai vreau o zi, şi-o clipă doar,
să şterg din vis ce-a fost amar,
speranţa-n suflet s-o ferec,
o clipă doar, şi apoi...plec.

ÎN LIMITA NORMALITĂŢII

Gândirea mea este normală,
...atunci când nu sunt plictisită;
când sunt stresată
intră-n comă,
şi la răstimpuri aberează,
e veselă şi se distrează,
cuvintele nu mai au noimă.
E ferecată în ospiciu
în camera "filosofie"
şi ţipă, strigă,
şi se-ntreabă:
"-De ce e viaţa cenuşie?"
E sănătoasă,
şi bolnavă,
şi ia ideea la mişto,
şi-ar vrea adesea,
prin clonare,
să facă oameni indigo.
Gândirea mea
e obosită de orele pierdute-n van,
şi-ar vrea ades,
să se ascundă, în colţ,
după un paravan.
Se şi autoflagelează,
pierzându-se printre prostii,
este infirmă,
nu creează,
şi-are lentile fumurii.

LA UMBRA OAMENILOR

Singurătatea
o am în sânge.
Îmi curge în valuri prin vene,
e-o toropeală amară
ce mă cuprinde alene,
mă otrăveşte încet
înainte de vreme.

La umbra oamenilor
m-am ascuns de ea, în zori,
şi gândul meu pribeag
o mai uita uneori,
când cerul îmi zâmbea
de dincolo de nori.

Dar oamenii
s-au depărtat în grabă;
nestatornici şi străini,
copaci pribegi fără de rădăcini
tot vroiau să se-ascundă
lăsându-mă în urmă.

NU TE-AM GĂSIT

Nu Te-am găsit,
dar ştiu că eşti
în lună-n stele,
în poveşti,
în zorile ce se arată,
în crăpăturile din piatră.

Pe urma Ta,
tot alergând,
am rătăcit
mulţi ani, la rând,
şi-adulmecându-te din umbră,
m-am avântat în aspra tundră.

Orbecăind
pe-ntunecat,
în mărăcini
m-am încurcat,
iar tălpile-mi albe, plăpânde,
mă dor acum, sunt sângerânde.

Iar ochii mei,
părtaşi la patimi,
s-au înecat
în râu de lacrimi;
te strigă cu a lor tăcere
vrând să le dai o mângâiere.

AŞ VREA SĂ POT...

Aş vrea să pot să cânt iubirea,
să şterg din gânduri despărţirea,
şi cu un trainic legământ
să schimb trecutul c-un cuvânt.

Aş vrea să pot să-nving durerea
ce-ntre noi doi a pus tăcerea,
şi preschimbând-o în descânt,
cu dulce şoaptă să ţi-o cânt.

Aş vrea să fiu liman de viaţă,
un jurământ ce-n dimineaţă
va-mprăştia pe-aripi de vânt
iubirea-n cer şi pe pământ.

O va sădi în tristul suflet
ca-nfiorândul cu-al său umblet,
să-i răscolească în simţiri
văpaia dulcilor iubiri.

Cerul va fi atunci aproape
şi mâna-l va atinge-n noapte,
căci, urmărindu-te din umbră,
ochii nu vor mai sta să plângă.

HIPNOZĂ

Încerc să-ţi înţeleg privirea,
şi dincolo de ea
să trec,
cu mintea să-i dezleg misterul
ce se închide
într-un cerc.

Dar ochii tăi, vicleni şi tainici,
devin hipnotici,
mă vrăjesc,
mă pierd în ei
ca într-o mare,
şi nu pot
să mă regăsesc.

Din braţele ce m-au cuprins
încerc să scap,
să fug departe,
de-a lor căldură şi iubire
aş vrea să mă ascund
în noapte.

Dar trupul meu nu mă ascultă,
e plin de dor
şi obosit,
s-a săturat de-atâta luptă,
şi-ar vrea să simtă
că-i iubit.

CÂNDVA

Mi-este cuvântul
sub blestem
când vreau din suflet
să te chem,
când lacrimile
vreau să-mi curgă,
şi să înece
seara crudă.
Mi-e sufletul plin de durere,
şi rabdă, plânge,
în tăcere,
şi-nvaţă să moară
iubind,
tot aşteptând,
în preajma ta,
sperând să mă iubeşti
...cândva.

RUGA DIN ZORI

M-aş rupe-n mii de părţi
şi m-aş răsfira apoi, în zare,
dorind s-ajung la fiecare
să-mpart iubire şi-alinare.

M-aş pierde-n cer şi pe pământ
m-aş face soare, nor şi vânt
pentru-a vorbi despre "CUVÂNT".

M-aş face azi înger de pază,
şi-n întuneric albă rază;
m-aş face azi cântec de dor,
de dragul vostru-al tuturor.

Mâine voi fi ruga din zori
ce va zbura încet spre nori,
vrând să vă lege iar de cer
cu strop sărat şi lanţ de fier.

De veţi fi mult prea grei şi goi,
voi coborî cerul la voi
pentru-a vă şti acoperiţi
de aripi de îngeri şi sfinţi.

VIS

Mă legăn
pe culmea unui apus,
şi ochii mei obosiţi
mor de dor
să privească în sus,
dar inima e grea,
şi pleoapele lăsate
se-nchid iar ca să nască
lacrimi fierbinţi
şi sărate.

Şi-adorm
sub geana zorilor de zi,
când nu te mai văd,
când nu mă mai ştii,
purtată de-un vis
ce nu-l vreau fărâme -
e tot ce-a rămas
din mine ,din tine;
un simplu vis,
rămas din noi doi,
etern şi nestins,
sub ceru-înnorat
ce revarsă doar ploi.

SPRE LUMINĂ

Am ucis vremea;
am aruncat-o-n timp
tot aşteptând, tot căutând,
sperând să te găsesc cândva,
să te-nchid în inima mea.
Şi-aştept,
încă mai aştept
să te strâng
pentru totdeauna la piept,
să nu mai pleci,
nicicând să nu mai plec,
şi, mână-n mână,
să pornim
spre lumină.

RĂTĂCIRE

Mi-am îmbrăcat trupul
în aripi de fluturi,
în picături de ploaie,
şi-n adieri de vânt,
şi am pornit în lume
să îmi găsesc iubirea
am rătăcit o viaţă
între cer şi pământ.

DEŞERT

O lacrimă e sufletu-mi
într-un ocean de lacrimi,
o patimă în plus,
într-o mare de patimi,
un vis fără-mplinire,
rămas un simplu vis,
ce caută iubire
într-un deşert închis.

...ŞI ÎNGERII MOR

Şi îngerii mor
în zbucium uşor,
în freamăt de aripi,
şi plâns fără lacrimi,
când inima crudă
în vid îi aruncă,
şi-i dă uitării.
Şi ei se mai zbat
sub pumnul crispat
ce i-a lovit,
şi i-a strivit
făcându-i una cu lutul.
Şi ei mai sărută
mâna cea cruntă
ce i-a zvârlit în stepe,
lovindu-i cu pietre.