VÂNATĂ

Te-ai ascuns...
de mine Te-ai ascuns
în marea de tăcere,
în cerul nepătruns,
mai sus de marea zării,
mai sus de zarea-albastră,
şi gândul meu Te cheamă,
Te-aşteaptă la fereastră.

Azi, inima mi-e goală,
şi sufletul mă doare,
şi ochiul s-a uscat
privind în depărtare;
azi nu mai pot să plâng,
cu gândul să Te prind,
şi să Te-aduc aproape,
să mă-nsoţeşti în noapte.

Şi bezna mă-nspăimântă,
şi trupul se-nfioară,
căci sunt din nou vânată
a nu ştiu câta oară;
duhul neobosit
pândeşte iar din umbră;
în noaptea-ntunecată
îi simt prezenţa sumbră.

Şi patul mi-e mormânt,
şi somnul crud blestem,
şi-n vis încătuşată,
continui să Te chem.

JERTFĂ

- M-ati răstignit...
Iar m-aţi răstignit;
Măicuţa-mi nu se-opreşte
din jelit,
dar cerul mult prea greu
n-aude glasul său,
e mult prea implacabil
în ceasul crunt şi rău.

De-a spinilor cunună
fruntea mi-e numai sânge,
şi sufletul mă doare,
şi-aş vrea să mai pot plânge.
Şi s-a ascuns şi soarele în nori,
şi vântul s-a-nteţit,
şi frigu-mi dă fiori,
şi rănile mă dor,
şi jalea mă cuprinde,
simt cum mă sting,
cum mor -
de trupul meu de om
încep a mă desprinde.

Şi ziua preschimbatu-s-a în noapte,
şi întristat mi-e sufletul
până la moarte,
paharul e prea plin
în el e doar venin,
dar trebuie să-l beau...
- Tată! Viaţa-mi Ţi-o dau!

- Ţi-o dau de dragul lor,
şi fie-mi jertfa bună,
să le fie salvare
şi botez de lumină;
dar de-o fi în zadar,
voi muri iar şi iar,
doar s-or salva cu toţii
din gheara cruntă-a morţii.

PUI DE CORBI

Ieri, Te-am legat râzând
pe cruce,
noi, corbii însetaţi de sânge,
Ţi-am sorbit
ultima suflare,
fără s-avem vreo remuşcare.

Azi, ne dorim din nou
să pieri,
noi, puii corbilor de ieri,
vrem să Te stingi
printre suspine,
ca să ne fie nouă bine,
ca să ne înfruptăm din nou
din carnea şi sângele Tău.

Pe cap îţi punem iar cunună,
noi, ceata crudă
şi nebună,
Te răstignim cu-aceeaşi sete
sorbindu-Ţi sângele din plete.

AM VRUT

Am vrut să vii
în tainicul ungher
învăluit în şoapte
şi cuprins de mister,
în care-am luat fiinţă
la ora dimineţii,
şi-n care am ascuns
întregul fir al vieţii.

Am vrut să-mi fii aproape
mai mult decât o umbră,
cu paşi să-mi urmezi paşii
prin camera cea scundă,
şi să îmi dai căldură
în zilele prea reci;
am vrut să stai cu mine,
am vrut să nu mai pleci.

ÎNCĂTUŞATĂ

Îmi bate vântul în geam,
şi mă face să-mi doresc să te am
aproape de mine, în noapte,
să umplii tăcerea cu şoapte.

Îmi tremură sufletul în piept,
şi nu ştiu decât să te-aştept,
şi nu pot, deşi aş vrea,
să-ţi scot chipul din minte,
să te-alung din inima mea.

Îmi bate somnul în gene,
şi-ar vrea să mă fure alene,
dar veşnic robită de-a ta privire,
mă zbat încătuşată, visând la iubire.

INERŢIE

Mi-e gândul sterp,
mult prea inert,
şi aripa frântă
se mai avântă
către-nălţimi
numai în vis.

Mi-e glasul strună,
dar nu răsună,
şi ochii plăpânzi,
în van încearcă,
nu mai dezleagă
al slovelor sens.

Mi-e mâna de piatră,
e rece, crispată,
nu poate să scrie,
pe-alba hârtie,
nici un singur vers.

MĂ ROG

Mă rog de soare
să-ţi lumineze cărarea,
mă rog de vânt,
să-mi poarte spre tine
 chemarea,
mă rog de lună
să-ţi spună mereu
"noapte bună",
şi de îngerii din senin,
să îţi vegheze somnul lin.
Mă rog de ziua de mâine
să te aducă lângă mine,
mă rog de noapte
să mi te-aducă aproape,
şi mă rog de cer,
să mă mai lase
 să sper.

N-AM SĂ TE CHEM

N-am să te chem
în miez de noapte,
şi n-am să-ţi spun
ce simt acum,
iar glasul tău
cu dulci şoapte
n-o să m-oprească iar
din drum.

N-am să aştept
să-mi dai iubire,
fiindcă nu vreau,
şi nu îmi pasă,
viaţa-i roză
şi fără tine,
şi libertatea e frumoasă.

FLORI DE PIATRĂ

Vorbele-mi sunt flori de piatră,
crescute din jar, în vatră,
într-o zi plină de ger
când s-a deschid poarta din cer.

Sălbatice şi sângerii
au înflorit în zori târzii.

Sunt flori ce n-au vrut
să se-ascundă,
şi-au împânzit odaia scundă,
acoperind pereţii goi
cu frunze şi petale noi.

Sunt flori dulci şi flori amare,
călite în foc şi-n soare.

STRIGĂT

- O, Doamne!
...cât de mult îmi doresc
s-ajungem şi noi
să nu mai trăim
sub semnul păcatului;
să ne descătuşăm
din cuşca de lut şi noroi,
să nu ne mai doară
palma prea grea,
şi viaţa de chin şi nevoi!

- Cum să zburăm, Doamne,
cu trupul de fier şi de scrum,
când avem aripi ne-ncercate
ce se rup
şi ne lasă în drum?
- Cum să-Ţi cântăm,
când limba de ţărână e rea,
şi osteneşte de vorbe deşarte,
şi-amuţeşte în clipa cea grea?

CE MAI CONTEAZĂ...

Ce mai contează-o clipă-n plus,
pentru-al meu suflet
mult prea trist,
când drumul către tine
mi-e închis
de-a timpului aspră uitare?

Ce mai contează de mi-e bine
sau mi-e rău,
când sunt pierdută,
departe de liman,
şi-n stepa aspră şi necunoscută,
încă o viaţă te voi căuta în van?

FLORI DE MISTER

Plouă,
în  mine plouă,
cu stropi de rouă,
când vă cânt vouă
un tainic
cânt,
şi din pământ
răsar spre cer
flori de mister
ca albe virgine,
ce sub priviri străine,
în zbucium uşor,
tăcute mor,
îngropându-se-n tină.
Căci a voastră privire
e plină de orbire,
şi cu amăgire
se-mbată de vicii.

UN NOU PAS

Încerc să fac azi
un nou pas,
trecutu-n urmă
să îl las;
încerc să-nvăţ din nou
să sper,
cu sufletul deschis
spre cer,
cu gândul îndreptat
spre tine,
visând
la zile mai senine.

FĂRĂ TINE

Fără tine
viaţa nu-i viaţă,
şi moartea crudă
pe suflet apasă,
tăcerea-i durere,
şi ochiul e plâns,
şi gânduri o mie
în minte am strâns;
distanţa îmi pare
prea mare, mă doare,
n-am aripi s-o-nving,
şi simt cum mă sting
răpusă de dor.

NU AM NEVOIE DE MORMÂNT

Nu am nevoie de mormânt.
Sunt obosită,
dar eu mă odihnesc în viaţă;
nu am nevoie de mormânt.

Nu lua în seamă lacrimile
ce îmi şiroiesc pe faţă!

Sunt veşnic vie
şi voi fi ;
nu sunt doar lut,
nu-s doar pământ.
De ce-aş avea nevoie de-un mormânt?
În mine se-odihneşte veşnicia,
şi durerea tot în mine
se desfată;
azi, am uitat să fiu de piatră.

... DE DOR

Mă doare sufletul de dor,
mi-e gândul veşnic călător,
şi se îndreaptă
tot spre tine,
vrând să te-aducă
lângă mine.

Mi-e inima un râu de sânge,
şi-aş vrea să pot
dar nu pot plânge,
şi-aş vrea să pot
să te ating,
chipul în mâini
să ţi-l cuprind.

REÎNCARNARE

Ca fumul
e amintirea din trecut,
şi gândul sterp nu mă îmbie,
căci ,deşi strig,
nu mă auzi,
şi moarta să iubească
nu mai ştie.

Cenuşa
vrea să prindă viaţă iar,
să simtă scrumul
prefăcut în sânge,
va dispărea şi gustul cel amar
şi ochii-n veci
nu vor mai plânge.

Când timpurile vor fi faţă-n faţă,
destinul se va împlini,
şi din neant,
o nouă dimineaţă
va trezi-n noi
puterea de-a iubi.