AGONIE

Atinşi de aripa tăcerii
părem nişte statui de piatră,
şi-n marea neagră a durerii
lăsăm credinţa să se piardă.
Nu mai contează o zi în plus,
nu vrem să ştim
nici ce urmează,
doar viaţa vrem să fie lungă,
eternitatea-i aţă ruptă.
Şi dumnezeii au murit,
sunt putrezi acum, în ţărână,
iar paradisul e un mit
din care n-a rămas fărâmă.
Doar, singuri, noi încă umblăm
cu sufletele zdrenţuite,
iar la răspântii mai lăsăm
trupuri şi oase ostenite.