...LA APUS

Mă dureau timpanele de tăcere,
mă durea golul din mine,
căci îmi lipsea a ta mângâiere;
şi mă dureau norii prea grei,
ce-apăsau iar ,ca plumbul încins,
pe umerii mei. 

Mă durea mâna întinsă spre tine,
ce nu-şi mai găsea alinarea,
căci degetele atârnau în gol,
şi pipăiau disperarea;
şi sucombase speranţa în mine,
tot aşteptând clipa dorită,
când totul va fi, în sfârşit , bine.

Şi amuţisem la apus,
răpusă de un dor nespus,
ce nu vroia să înţeleagă,
că nu-ţi mai sunt atât de dragă.

REVERIE

Mă izbisem prea tare de cer,
cu doru-mi nebun, cu aripi de fier,
căci te pierdusem iarăşi în noapte,
purtată de gânduri, mult prea departe.

Şi căutam drumul spre mine,
sperând să adorm dorul de tine,
şi inima-mi frântă o lăsasem pe drum,
căci era făcută ţăndări şi scrum.

Mă întorceam spăşită acasă,
visând să te văd, zâmbind, la fereastră,
dorind să m-alinţi o noapte întreagă,
şi să îmi şopteşti cât îţi sunt de dragă.

RĂTĂCIŢI...ÎN DEŞERT

Ne priveam în oglinzi deformate,
obosiţi, rătăciţi, prea departe de noi,
aveam o mulţime de răni în piept şi în spate,
ne umplusem prea rău de praf şi noroi.

Căutam disperaţi o oază de pace,
şi-o gură de apă, s-astâmpărăm setea din noi,
rătăceam prin deşert, de-atâta vreme,
cu lutul în gură, însetaţi după ploi.

Nici copaci sterpi nu ne umbreau calea,
nici triluri de păsări nu ne însoţeau,
doar vântul disperării îşi îngâna chemarea,
în marea de pustiu ce iarăşi ne-nghiţea.

MELANCOLIE

Alunecam pe-o pantă abruptă,
în cădere liberă, neîntreruptă,
şi te rugam, fără oprire ,
să nu mă laşi în amăgire,
să nu mă pierzi în urma ta,
când iar se lasă noaptea grea;
căci aveam trup prea îngheţat ,
şi sufletul prea încercat,
şi-aveam atâtea răni deschise
ce sângerau pe file scrise.

Vita de Vie-Praf de stele versuri