METAMORFOZĂ

 

Pluteam cu lebedele pe lac,
în miez de noapte , sub clar de lună,
îmi îmbătam iubirea nebună
cu parfum de roze şi liliac.

Îmi hoinărea gândul prin stele,
şi ochii-aşteptau un nou  răsărit,
îţi desenam chipul iubit,
cu deget tremurând, în undele grele.

Îmi crescuseră aripi măiastre,
din fulgi şi săgeţi, îndreptate spre cer,
se tot zbăteau, neîmblânzite şi-albastre,
tânjind după soare şi zări ce nu pier.

REÎNTOARCERE

                                                                                    Părinţilor şi fratelui meu, 

                                                                             cu adâncă recunoştinţă şi preţuire 

                                                                    pentru tot suportul oferit de-a lungul timpului. 

                                                                          "Vă iubesc şi vă port veşnic în inimă ."

                         
       
Am obosit să rătăcesc 
prin case cu chipuri străine, 
printre măşti ce nu mă iubesc, 
şi cărora nu le pasă de mine. 

Am obosit să rătăcesc 
prin locuri străine. 

Am obosit să-nfrumuseţez totul, 
oameni, şi locuri, şi vorbe ce dor, 
am obosit să-mi caut norocul 
sub stele pribege ce mereu mor. 

Mi-e dor de pacea de-acasă, 
de vânt, şi soare, şi Dumnezeu, 
de cafeaua băută cu mama, 
de tata, de frate, de sufletul meu. 

Mi-e sete de dor şi iubire, 
de triluri de păsări, şi nori, 
mi-e dor să simt roua pe tălpile mele, 
mi-e dor de  poienile colindate în zori. 
                                                                                     

ÎN LIPSA TA

Îmi arunc gândul în zare,
când lipsa ta prea rău mă doare,
când nu mai pot să te ajung,
şi simt cum visele toate se frâng.

Şi-mi umplu ochii cu rouă,
când inima mi-e ruptă în două,
când zilele-mi par prea pustii,
şi te tot aştept, dar tu nu vii.

REALISTĂ

Am încetat să mai visez la noi doi,
şi nu te mai caut
dincolo de perdeaua de ploi,
nu-ţi mai aştept răspunsul
la a mea chemare,
şi nu-mi mai fac iluzii
că lipsa mea te doare.

Ştiu că sunt doar o piesă
din recitalul tău,
că dorul nu te doare,
şi nu simţi ce simt eu,
că-n drumul tău prin viaţă,
alergi cu pas senin,
şi nu-mi pricepi deloc
sufletul de răni plin.

Nu îţi mai cer iubire,
ştiu că nu mi-o poţi da,
căci sufletul ţi-e închis,
şi n-am loc în inima ta,
sper doar ca într-o zi
să poţi realiza
cât de mult te-am iubit
când eram "umbra" ta -
când respiram odată cu tine,
şi plângeam când plângeai ,
şi râdeam când râdeai , şi ţi-era bine.