PSALM (2)

Un gol imens era în mine,
şi singurătate-n jurul meu,
dar mi-am amintit
Doamne, de tine,
şi mi-am întors faţa
spre chipul tău.
De mult m-aşteptai Doamne,
şi m-ai iubit aşteptând,
dar sufletul meu gol
era ca un mormânt;
mormânt întunecat
şi odaie prea scundă,
 în care nu intrase
raza luminii, blândă.
Nimic n-aveam în suflet...
Doamne,
nimic nu era-n el;
doar gândul necredinţei
îl sfâşia rebel;
doar el mai împânzea,
cu rădăcini viclene,
deşertul din inima mea.
Şi-atunci Te-am strigat, Doamne,
şi ţi-am zis
cu glasul plin de lacrimi
cu glasul meu cel trist:
-  Revarsă-mi Doamne
lumină în suflet,
şi intră astăzi în inima mea,
şi pune masa, Doamne,
şi mă cheamă...
Fă-mă părtaşă azi, la cina Ta !

ESENŢIAL

Mă simt ca o propoziţie fără sens
rătăcită, nu ştiu cum,
într-un text dificil şi imens.
Încă-mi mai caut rostul,
la răscruce, între prezent şi viitor,
şi-ncerc să nu uit, în zilele prea grele,
că sufletul îmi e nemuritor.

ÎN URMA TA

Ţi-aş mai cuprinde-n palme
tâmplele albe,
şi fruntea
ţi-aş mai săruta,
dar te-ai ascuns
în depărtare,
şi m-ai lăsat în urma ta.

Şi camera-i goală,
şi patul e gol,
şi dorul de tine
încerc să-l adorm,
dar e în zadar,
şi lacrimi răsar
din ochi, iar şi iar.

CĂDERE

Strigau la mine
aripile frânte,
şi se zbăteau în lut,
mult prea plăpânde,
sperând că pot
să le alung durerea,
şi că-n sfârşit
voi sfâşia tăcerea,
căci vroiau încă
să mai zboare
spre cerul mult prea-nalt,
spre nesfârşita zare.
Însă m-am rătăcit...
iar m-am rătăcit,
pe drumul ăsta
fără capăt,
pe calea asta
fără sfârşit.
Pierdută,
mereu pierdută,
cu ochii spre înalt,
nu mai credeam
că pot să cad.

POEM pentru UN SUFLET DRAG

Te-am căutat "Suflete drag",
prin seara cu miros de ceară,
când mi se părea
tăcerea amară,
când somnul era
nenăscut, neştiut,
când raza de lumină
se împlântase în lut.

Te aşteptam de o viaţă,
 cu sufletul alb,
ca de gheaţă,
sperând să nu-mi fie
aşteptarea vecie,
şi învăţasem să te iubesc
în vis nebun, nefiresc,
căci obişnuiam să te simt
dincolo de loc şi de timp.

Şi aşteptând,
m-am îndreptat către pământ,
cu cerul în suflet,
cu tine în gând,
şi m-am pierdut în depărtări
cu dorul de tine,
cu ruga spre zări.

ÎN AMURG

M-am rătăcit azi
în amurg;
din ochii nici lacrimi
nu-mi mai curg,
doar sângele
mi-e mult prea cald
şi simt cum venele
îmi ard.
În mine curge-acum
doar setea,
pe dinţi îi port astăzi
pecetea,
şi-n colţul gurii
se prelinge,
călduţ şi roşu
...un strop de sânge.

PSALM NOU

 

    Iar mă chemi ,Doamne,
   din cer şi din pământ,
   şi glasul ţi-e purtat
   pe unduiri de ape,
   şi pe aripi de vânt;
   îmi biciuieşte faţa
   şi-mi sună în urechi
   cu dulcea melodie
   a "psalmilor" cei vechi,
   şi-n suflet răscoleşte
   fărâma de cenuşă
   rămasă din credinţa
   ce de mult e apusă.
   Dar ruga mea, Doamne,
   e rugă puţină,
   e rugă de piatră,
   din buze de tină,
   e-o rugă amară
   fără lumină.
   Şi trupul mi-e, Doamne,
   ţesut în blesteme,
   e lut, e cenuşă,
   e pierdut fără vreme,
   iar mâna albă,
   pe timp încleştată,
   nu vrea să se-nchine
   cum făcea odată.
   În zadar sufletul
   încearcă să zboare,
   aripa stângă
   e frântă şi-l doare,
   doar aripa dreaptă
   cuminte aşteaptă
   şi tremurând uşor,
   se roagă de zor.

PENITENŢĂ

 - Iată-mă, Doamne !
   Sunt tot eu...Eva;
   la fel de vinovată ca şi-atunci,
   poate doar mai ostenită
   de-atâtea încercări şi munci.
 - Sunt tot eu , Doamne,
   tot eu sunt.

 - De ce te chem ?
   Nici eu nu stiu...
   Mi s-a urât azi în pustiu.

 - Prea amar a fost fructul, Doamne,
  prea amar;
  pe limbă îi simt gustul
  iar şi iar,
  şi timpul ce-a trecut
  în grabă, peste mine,
  rana din suflet
  n-a putut s-aline.
  Doar ochii mei uscaţi
  azi nu mai pot să plângă,
  şi nu-mi mai simt deloc
  mâna cea stângă -
  mi-a rămas încleştată
  pe şirul de mătănii,
  şi-au amorţit pe ea
  până şi viermii.
  Pedeapsa -mi ispăşesc
  de-atâtea mii de ani,
  o-mpart cu alte Eve,
  o-mpart cu alţi Adami.

BLESTEM

Am răstignit gândul pe-o foaie
l-a mângâiat bucla bălaie,
şi l-au plâns ochii de mărgean,
când rugile păreau în van.

L-am aruncat pe fundul mării,
şi l-am închis în marea zării,
dar s-a întors mai surd, mai orb,
cu ochi de vânt şi glas de corb.

L-am legat cu lanţuri crunte,
şi l-am dus pe vârf de munte,
l-am strivit sub pas de piatră,
unde pasul nu se-arată.

Am sperat să moară-n tină,
la mine să nu revină,
dar l-am auzit în noapte
cum mă chema de departe.

Hohotind, mă blestema
să nu uit privirea ta,
să-i rămân pe veci robită,
şi să-mi fii mereu ispită.

Phoenix

     

     M-am ridicat

     din zorile mele cenuşii,

     şi capul mi-era fântână

     uitată în stepe pustii,

     şi trupul mi-era

     cu gust de nisip

     şi de vânt,

     în inimă aveam

    doar foc, doar scrum,

    doar pământ.

    Atâta pământ ars

    şi cenuşă...

    căci nimeni nu bătuse

    la a inimii mele uşă;

    nimeni

    nu mă strigase-n-miez de noapte,

    ca să m-alinte

    cu vorbe de iubire

    şi cu şoapte.