LA UMBRA OAMENILOR

Singurătatea
o am în sânge.
Îmi curge în valuri prin vene,
e-o toropeală amară
ce mă cuprinde alene,
mă otrăveşte încet
înainte de vreme.

La umbra oamenilor
m-am ascuns de ea, în zori,
şi gândul meu pribeag
o mai uita uneori,
când cerul îmi zâmbea
de dincolo de nori.

Dar oamenii
s-au depărtat în grabă;
nestatornici şi străini,
copaci pribegi fără de rădăcini
tot vroiau să se-ascundă
lăsându-mă în urmă.