CAPTIVĂ

N-am câştigat nicicând

la loterie...
şi-n faţa vieţii
mă simt ades o jucărie -
o păpuşă nătângă,
manevrată de fire,
şi râd, şi plâng,
şi visez,
fără finalitate,
aşa, în neştire...
tot visez, cu ochii deschişi,
la intangibila iubire.

Şi piesa
îmi e necunoscută,
dar mă las purtată
de-o mână nevăzută,
ce mă trage, mă-nvârte,
mă-mpinge
pe scena asta imensă,
unde lumina
nu se mai stinge.

Mi-e piesa străină
şi rolul incert,
şi când mă-ncurc în fire,
audienţa se-amuză
suspect;
uneori mă sufocă
sub o ploaie de flori,
alteori mă taxează
cu urări
ce îmi dau fiori.

Mi-e gâtul uscat
şi toate mă dor,
dar publicul strigă,
şi cere "Encore",
şi nu pot să fug -
cortina-i blocată,
deci continui cu rolul
înc-o dată...
şi încă o dată.

Păpuşarul doar tace,
omnipotent, nemilos,
mă priveşte, de sus,
amuzat, curios,
şi tot trage de fire -
mă-mpinge, mă-nvârte,
neobosit, fără oprire...
- Dar ce rost să mai visez,
inutil, la iubire ?

(28/29 dec. 2017)