NEĨMBLÂNZITĂ

Inlãnţuită sunt astăzi de umbre,
mă chemi în lumea ta,
dar nu îţi pot răspunde;
din drum vrei să m­­-opreşti­­
dar este în zadar,
căci drumul mi-e în faţă,
trecutul mi-e amar,
căci sufletul mi-e gol,
şi gândul ne-mblânzit,
şi trupul mi-e de stâncă,
şi pumnii de granit,
şi ochiul mi-e de gheaţă,
şi limba de absint,
şi rănile din suflet
sunt iarăşi vii...le simt -
mustesc din nou de sânge,
şi spaţiul iar mă strânge,
şi timpul nu m-ascultă,
eternitatea-i luptă;
deci, lasă-mă să plec -
te-am aşteptat o viaţă,
dar nu te mai aştept.
Degeaba stai în drum,
când sufletul mi-e scrum,
când în sfârşit renunţ
fără să te anunț,
când în sfârşit mă rup,
şi nu mai vreau să lupt.
Azi fug în lumea mea,
cu îngeri fraţi de haită,
cu demonii pe urme,
cu mama stând în poartă,
cu Dumnezeu în faţă
hrănindu-mă cu viaţă,
cu zilele prea scurte
şi nopţile de lupte.