NOUL PROMETEU

Mă legăn, de-un timp,
pe-o margine de gând...
Tot stau în balans,
cu sufletu-n suspans,
şi viaţa câştigă avans,
doar eu stagnez...
mereu în aşteptare.

Tot pendulez între lumină şi umbre...
şi-aş vrea,
dar n-am unde m-ascunde,
de durerea
ce mă loveşte cu sete,
mă-mbată cu-absint,
şi-mi anină fire-argintii
în răzvrătitele-mi plete.

Am împietrit între timpuri...
mă mai trezeşte, din visare,
la răstimpuri,
doar câte-un fâlfâit de aripi...
şi nu ştiu de-i un înger,
sau doar un corb blestemat
ce priveşte la mine cum sânger.

Şi mi se pare că-s al doilea Prometeu...
înlănţuit şi cocoşat
sub cerul greu,
şi viaţa tot muşcă...
tot smulge bucăţi din mine,
dar carnea tot creşte la loc...
iar moartea chemată...nu vine.

(24 martie 2018)