ÎNSTRĂINARE

 Îți privesc chipul impasibil ;

azi îmi pari distant, insensibil...

nici gândurile-mi nu te-ajung,

și vorbele-ți aripi îmi frâng,

iar ochii tăi, atât de reci,

cu gheața lor

sting văpăi vechi.

Îți mai zăresc silueta de la distanță ...

știu că n-am vrut,

că prea mult a durut,

și la examenul iubirii,

am rămas amândoi cu restanță,

și-acum nu mai știm,

nu mai intuim,

cum să reclădim

podurile-ntre noi.

Udați de recile ploi,

ne privim cu ochi goi,

chiar și când fire nevăzute,

vor să ne-atragă și să ne-aducă înapoi, 

înapoi la NOI,

la vremea când orice-ar fi fost,

îl împărțeam la doi -

când încă nu gustasem tăcerea, 

și-adevărul spus pe jumătate,

sau poate pe deloc,

cu degetele-ncrucișate la spate.

Încă-mi mai tulburi visele...

nu foarte des...

doar în fiecare noapte -

când inima-mi nebună

nu vrea să te știe departe,

și trupu-mi te cheamă,

te plăsmuiește din vise,

doar să-ți mai simtă iubirea

revărsată cu-atingeri interzise,

răspândite pe piele

când cerul e luminat doar de stele,

când zorile se strecoară alene

și mi te fură iar, 

mult prea devreme.

Încă mă trezesc visând la tine

cu ochii deschiși,

dar viața asta-i prea crudă ,

iar noi suntem niște simpli proscriși,

mult prea blamați

mereu judecați,

de toți, pentru toate...

ne-am rătăcit pe câmpul de luptă,

și-acum ne privim, temători,

de departe.

(13 octombrie 2024)