CONFESIUNE (II)

Privesc adesea la stele,
vă caut cu dor printre ele,
şi-aş vrea la piept să vă strâng,
să nu vă dau drumul nicicând,
dar adorm cu voi
doar în gând.

Şi patul mi-e clădit din suspine,
iar voi adormiţi în braţe străine,
departe-s de voi,
voi rupte-aţi fost de mine,
şi-o punte de lacrimi
între noi, azi, se pune.

Dar lacrimile sunt deşarte,
căci inimile-s goale, moarte,
durerea rămâne fără ecou -
"nebunul" se crede astăzi erou.

Până şi cerul pare-ncremenit,
de haosul din lume e uimit,
şi clipele se cern încet
către un sfârşit incert.

- Ajută-mă, Doamne, să iert!

- Ajută-mă să-ntorc obrazul,
şi să nu frâng, mâine, grumazul,
celui mândru şi fără minte,
ce-şi bate joc de cele sfinte!

(9 iulie 2017)