FREAMĂT DE ARIPI

Îmi agățasem aripile-n stele, 
căci voiam să rămân 
printre ele,
și-adormisem,
uitată, pe-un colț de lună;
doar vântul îmi șoptise
"Noapte bună''.

Cufundată fiind
în noaptea-mi de visare,
m-a smuls din reverie,
în zori, a ta chemare;
și glasul tău,
purtat de vânt,
m-a readus la viață,
din somnul meu adânc.

Te-am zărit așteptând,
uitat, pe-un vârf de munte -
aveai ochi mari
și aprigi,
și aripile frânte;
și răni în suflet -
o mulțime aveai-
ai fi vrut să zbori,
și nu mai puteai.

Și-atâta dor
purtai în privire,
că mă durea
dorul din tine,
și-am început să plâng
în locul tău,
căci inima ta
bătea în pieptul meu.

Și mi-am deschis iar
aripile-n vânt,
cu secera Lunii
aripă secerând,
și ți-am întins-o-n grabă,
pe față
c-un zâmbet forțat,
căci mă durea
aripa lipsă,
și sângele curgea
neîncetat.

Tu ai luat-o zâmbind,
și-apoi, cu mâna stângă,
mâna dreaptă
mi-ai prins,
și-atingerea ta
durerea din mine a stins;
și-am pornit amândoi,
în freamăt de aripi, usor,
spre cerul înalt,
purtați de-același dor.