FARISEU

Te străduieşti să mă-nveţi ura,
aruncându-mi în faţă noroiul, veninul şi zgura,
îngrămădind nori negri, din nou, pe cerul meu,
şi m-ajunţi "creştineşte" să-mi fie tot mai greu.

Cu Dumnezeu pe buze, îmi dai zilnic ultimul sărut,
şi totu-mi pare o glumă proastă, căci universul parcă-i slut,
şi Dumnezeu parcă nu mai aude, şi nu vede,
că sufletul mi-e obosit şi speranţa-mi uşor se pierde.

Tu, noul fariseu, mă potopeşti cu palme, sfinţite de versete,
şi-mi vine să te trimit ades la locul de origine,
însoţit de-o ploaie de epitete;
căci până şi răbdarea-mi are un sfârşit,
ipocrizia-mi provoacă scârbă,
iar tu ai un tupeu de nesimţit.

Îmi pomeneşti cam tardiv de iubire,
când m-ai saturat prea mult cu nefericire,
când zilnic mă convingi că e loc de mai rău,
şi vrei să-mi smulgi şi-ultimii doi stropi de viaţă
rămaşi, azi, în paharul meu.

(26 martie 2017)