...LA APUS

Mă dureau timpanele de tăcere,
mă durea golul din mine,
căci îmi lipsea a ta mângâiere;
şi mă dureau norii prea grei,
ce-apăsau iar ,ca plumbul încins,
pe umerii mei. 

Mă durea mâna întinsă spre tine,
ce nu-şi mai găsea alinarea,
căci degetele atârnau în gol,
şi pipăiau disperarea;
şi sucombase speranţa în mine,
tot aşteptând clipa dorită,
când totul va fi, în sfârşit , bine.

Şi amuţisem la apus,
răpusă de un dor nespus,
ce nu vroia să înţeleagă,
că nu-ţi mai sunt atât de dragă.