SPUNE-MI...

 Spune-mi, ce simți...

și tu te minți

că e mai bine,

fără noi, departe de mine?

Spune-mi, cum poți

să zâmbești pentru toate... și toți,

când sufletu-ți se zbate, 

să mai reziste o zi,

să mai treacă de-o noapte...

Spune-mi, ce simți...

spune-mi, cum poți?... 

Spune-mi, ce simți...

când tăcerea-i prea mare,

și până și să respiri

parcă te doare;

când ceru-ntreg

parcă-ți zace pe umeri...

Spune-mi, zilele impare

și tu le mai numeri?... 

Zile fără noi,

ne-mpărțite la doi,

zile blestemate,

mai rele ca ghinioanele toate? 

Spune-mi, cum faci...

inima-ți s-o împaci,

cum poți să te minți,

că nu mai simți...

că n-am fost,

că nu sunt

fărâmă din tine,

purtată de gând? 

Spune-mi, cum faci...

când în tine urlă durerea,

să zâmbești... și să taci?

Spune-mi, cum faci?

Spune-mi, mai crezi

c-ai putea să mă pierzi...

când spațiu și timp

se interpun între noi,

dar sufletu-mi nebun

mă tot poartă-napoi,

tot spre tine, spre noi...

Spune-mi, mai crezi

c-ai putea să te pierzi?...

Spune-mi, mai știi...

când, mână-n mână,

păream doi copii,

fără griji,

sfidând lumea nebună,

pășeam în tandem,

printre măștile toate...

Spune-mi, mai știi

când făceam zi albă

din fiecare noapte?...

(18 ianuarie 2025)

TRECĂTORI

 Trecători...

ne intersectăm temători,

fragili, egoiști, cu răni multe...

ne-afundăm în vâltori mute,

atât de-nspăimântați

să nu ne pierdem pe drum

bucățile rămase

din sufletele scrum,

fărâmele salvate

din inimile frânte -

ne-afundăm chirciți

în tăceri și-orgolii mărunte.

În fiecare zi

ne-arborăm o mască pe față,

ne-nfășurăm

în platoșa de gheață,

și-o luăm de la capăt...

în luptă cu viața, cu grijile mărunte...

înaintăm grăbiți,

adunând tot mai multe

vânătăi pe suflet, riduri pe frunte.

Suntem trecători...

simpli trecători,

ne intersectăm temători,

fragili, egoiști, cu răni multe...

ne stingem împovărați

de tăceri... și-orgolii mărunte.

(1 ianuarie 2025)

ÎNTR-O ALTĂ VIAȚĂ...

 Eu jos și tu sus...

mereu separați,

între răsărit și apus,

eu foc și tu apă -

nu ne-ntâlnim, nu ne potrivim

niciodată.

Eu azi și tu mereu mâine,

mereu desincronizați,

rătăcind

pe străzi întortocheate, 

și-atât de străine.

Eu azi și tu ieri,

mereu înstrăinați

de blestemate tăceri;

eu pentru totdeauna,

și tu pe niciodată -

mereu despărțiți

de neîndurătoarea soartă.

Tu răsărit

și eu mereu apus,

între noi prea multe zile

netrăite

azi s-au interpus.

Tu scrum

și eu gheață...

sper să ne reunim,

sub același cer,

într-o altă viață.

(14 decembrie 2024)

BLACK SHEEP

 Nu te mai caut în stele,

nici măcar în visele mele...

acolo e doar întuneric,

și-am singurătatea

pe post de statornic generic -

doar ea mi-i veșnic loială...

mai loială ca vorbele-ți toate,

ca promisiunile mereu încălcate,

mai loială ca orice șoaptă sfruntată

menită să-mi descatușeze sufletu-nsetat

într-o noapte de mult uitată.

Nu te mai caut în stele...

nici măcar în amintire,

mi-e sufletul încă prea plin

de-atâta durere,

de-atâta înăbușită simțire,

și inima-mi naivă,

revărsând în jur prea multă iubire,

chiar eu am țintuit-o azi

sub tălpile mele,

și sper să cadă-n ne-simțire...

departe de privirile goale

și vorbele grele,

departe de toți cei care

au secătuit-o

fără mustrări de conștiință,

lăsând-o iar în agonie

la pragul dintre viață și neființă.

Nu te mai caut niciunde,

sper să nu mă cauți nicicând...

azi punțile toate sunt dărâmate -

spulberate de ultimu-ți cuvânt,

de vinovate tăceri

și trădări repetate... 

Poți să dispari definitiv,

și să iei cu tine și stelele toate! 

Pleacă!

Să nu-ndrăznești să privești înapoi!

Am ars orice punți

rămase cândva înspre "noi",

și le-am înecat definitiv în durere,

ca să nu mai aud secundele

cum se sinucid, 

sufocate de prea multă tăcere.

Pleacă!

Și nu mai privi în urmă...

Evadează iar în marea "turmă"!

(23 noiembrie 2024)

REFUGIU... ÎN VIS

 Păstrează-mă înc-o secundă

lângă tine, în vis.

Nu-mi da drumul la mână...

Nu vreau să mă fure iar viața,

acum când drumul către tine,

mi-e pentru totdeauna închis.

Ești lângă mine iar,

aici, în miezul de noapte...

și nu mai știu

ce e real și ce nu -

și dorul meu mereu te cheamă,

când veșnicia ne desparte,

dar zorii mi te fură iar,

lăsându-mă în gură și în suflet

cu nelipsitul gust amar.

Păstrează-mă lângă tine

înc-o secundă!

Te rog, te rog,

nu mă trezi...

știi că-n lipsa ta,

zilele mele

sunt atât de goale și pustii.

(4 noiembrie 2024)

TOAMNĂ SOLITARĂ

 Rătăcesc prin cotloane uitate,

în jur e doar tăcere, și-ntuneric,

și moarte.

Mi-e sufletul gol

și-atât de-ncremenit,

ca un copac stingher,

de toamnă desfrunzit.

Am rămas pe-aici,

pe-aleile cernite,

și mi-au rămas tovarășe

vrăbiile zgribulite,

și vântul cel năvalnic

m-alungă și mă cheamă,

când noaptea se-nfiripă

și ziua se destramă.

(31 octombrie 2024)

ÎNSTRĂINARE

 Îți privesc chipul impasibil ;

azi îmi pari distant, insensibil...

nici gândurile-mi nu te-ajung,

și vorbele-ți aripi îmi frâng,

iar ochii tăi, atât de reci,

cu gheața lor

sting văpăi vechi.

Îți mai zăresc silueta de la distanță ...

știu că n-am vrut,

că prea mult a durut,

și la examenul iubirii,

am rămas amândoi cu restanță,

și-acum nu mai știm,

nu mai intuim,

cum să reclădim

podurile-ntre noi.

Udați de recile ploi,

ne privim cu ochi goi,

chiar și când fire nevăzute,

vor să ne-atragă și să ne-aducă înapoi, 

înapoi la NOI,

la vremea când orice-ar fi fost,

îl împărțeam la doi -

când încă nu gustasem tăcerea, 

și-adevărul spus pe jumătate,

sau poate pe deloc,

cu degetele-ncrucișate la spate.

Încă-mi mai tulburi visele...

nu foarte des...

doar în fiecare noapte -

când inima-mi nebună

nu vrea să te știe departe,

și trupu-mi te cheamă,

te plăsmuiește din vise,

doar să-ți mai simtă iubirea

revărsată cu-atingeri interzise,

răspândite pe piele

când cerul e luminat doar de stele,

când zorile se strecoară alene

și mi te fură iar, 

mult prea devreme.

Încă mă trezesc visând la tine

cu ochii deschiși,

dar viața asta-i prea crudă ,

iar noi suntem niște simpli proscriși,

mult prea blamați

mereu judecați,

de toți, pentru toate...

ne-am rătăcit pe câmpul de luptă,

și-acum ne privim, temători,

de departe.

(13 octombrie 2024)

LA IMPERFECT...

 Trăiesc la imperfect.

Mereu la imperfect...

Mi-e sufletul incomplet,

mereu hăituit

de trecutul mustind de durere,

în drum spre viitorul

mai mult ca incert.

Trăiesc la imperfect...

sfidând reguli și așteptări,

mereu în bătaia vântului ;

privesc c-un ochi spre cer

și-ascult la străbunii

din fundul pământului,

când lumea din jur m-asurzește

cu vocile urii

împletite-n blestemul descântului.

Trăiesc la imperfect...

mereu la imperfect,

și trupu-mi se frânge alene,

când vremea îl cerne,

și vremurile nefaste

mi-aruncă-n drum

prea multe dureri

și nesfârșite probleme. 

(29 septembrie 2024)

DOINĂ (III)

 Soră Lună,

Tu nebună, 

Mi-ai rămas pe-un colț de cer,

Când speranțele îmi pier

Și durerea iar mă seacă. 

Soră Lună,

Tu nebună,

Ia-mi și tu din al meu dor,

Și fă-mi drumul mai ușor,

Că dorul îmi e durere,

Când în jur e doar tăcere.

Soră Lună,

Tu, nebună,

De ce-mi aruncași pe cer

Ploi de stele ce tot pier,

Ploi de stele căzătoare,

Ce mă lasă-n beznă mare. 

Soră Lună, 

Tu, nebună, 

Pune-mi vreo doi-trei luceferi 

Să-mi vegheze pașii teferi, 

Peste dealuri și câmpii, 

Când la ore tot târzii, 

M-o chema bădița al meu 

Să-i ostoiesc dorul greu. 

Soră Lună, 

Tu, nebună, 

Însoțește-mă pe cale, 

Când m-oi coborî la vale, 

Cu roua prinsă în plete, 

Și privirile ca bete, 

Și-n marginea codrului, 

Dă-mă-n grija Soarelui 

Să mă poarte el de mână, 

Către sat cu voie bună.

(26 septembrie 2024)

POST BELLUM

 Zidurile toate

mi le-am dărâmat de bunăvoie,

ca să-ți fac loc în umilul meu palat.

Tu ai intrat,

te-ai făcut stăpân peste simțirile-mi toate...

acum te-ndepărtezi grăbit -

nici nu te obosești

să mai privești o dată în spate.

Cine-mi va mai șopti povești

în lunga și neîndurătoarea noapte?

Cine-mi va mai strânge

trupul fragil la piept,

și sufletul cine mi-l va alina c-o mângâiere,

când durerea-l amuțeste

și se stinge și el, prematur, în tăcere?

Mi-a luat atâta timp

să-nvăț limbajul iubirii,

și-acum când sufletul mi-e, în sfârșit, văpaie,

m-obligi să rătăcesc însetată,

adăpându-mă

doar din izvorul amintirii.

(19 iulie 2024)

DRUMUL... SPRE NOI

 Te-aș prinde de sufletul meu...

ca să nu-ți mai duc dorul

când mi-e bine, sau greu,

ca să nu te mai pierzi

sub geana-nserării,

când lumea mi te fură,

și iar mă uiți

în brațele disperării,

și pare că nu mai știi

drumu-napoi, 

și milenii de spațiu și timp

pare că se interpun între noi.

Pe calea asta îngustă

se tot ridică atâția spini,

și noi ne tot pierdem -

hăituiți, sfâșiați

de colții cunoscuți, sau străini;

tot orbecăim,

căutând drumul spre noi,

mereu prigoniți de-ntuneric,

furtună... și ploi.

(24 martie 2024)

IMPAS

 Așteptările mele

sunt azi atât de puține...

spulberate sub atingerea efemerului,

când lăcrimez sub geana cerului,

și simt că nu mai găsesc

drumul spre tine.

Visurile toate

sunt cvasi spulberate,

răspândite pe-asfaltul murdar,

și lupta îmi pare-n zadar,

și tot încerc să rezist,

să pășesc mai departe.

Și-am o aripă frântă,

ce se tot frământă

de dorul zborului,

mângâiată de-atingerea norului,

pe ceru-albastru infinit.

Și drumul

nu mi-e clar definit -

azi nu-l mai zăresc,

e greu de deslușit,

și pasu-mi tremurat

iar s-a-mpiedicat...

și m-am oprit la răscruce.

(24 martie 2024)

RESTART

 Invoc sărutul soarelui,

în anotimpul gerului, 

iscat năprasnic între noi,

când gheața s-a născut din ploi -

din ploile calde de vară

ce ne-ncălzeau odinioară.

Invoc iar nopțile fierbinți,

când nu eram deloc cuminți,

și doar tu mă scoteai din minți,

cu-atingeri, 

murmurate pe piele,

ce mă smulgeau din tăcerile mele.

Invoc azi fiorii începutului,

când băteam zilnic

la "poarta sărutului",

când încă nu cinasem

la "masa tăcerii",

și-n sufletele noastre,

dorului, de-abia înmugurit,

nu-i crescuseră spinii durerii.

(12 martie 2024)

AMURG

 C-o mie de picături pe secundă,

durerea se scurge,

odată cu sângele,

din inima asta,

azi muribundă.

Din vremuri uitate,

la mine nu mai răzbate,

amintirea clipelor de-nceput,

când iubirea ta îmi era scut,

împotriva zilelor grele.

Azi doar singurătatea

mă mai cuprinde

în brațe mișele

și-mi întunecă

și soare și stele.

Și mă simt iar

uitată la răscruce,

și nu-mi mai găsesc locul,

nici calea asta

nu mai știu încotro duce.

Am obosit să alerg

după visuri

ce nu se vor prinse -

azi te privesc tăcută, din umbre...

în suflet am iar

toate luminile stinse.

(11 martie 2024)

TATĂLUI MEU

 TATĂLUI MEU... ❤️

Azi cerul este între noi,

și-o groapă plină cu pământ ;

îți privesc crucea cu ochi goi,

și încă mă trezesc plângând.

Încă îmi spun că doar visez,

și-o să-mi apari iarăși în prag,

cu chipul blând, scăldat în zâmbet...

Mi-e dor de tine, Tată drag!

Aș vrea să te mai strâng în brațe,

de aș putea, măcar o clipă,

căci veșnicia mi te-a luat,

necruțătoare-n mare pripă.

Dar nu mai ești...

nu te ajung,

și aripile mi se frâng.

Și dorul mi-e o cruce nouă,

poate din toate cea mai grea,

căci azi învăț să-mi urmez calea,

aici, sub cer, în lipsa ta.

(27 ianuarie 2024)

HALTĂ

 HALTĂ

Cu un ochi pe jumătate închis

privesc în jur,

printr-un văl de sictir de nedescris, 

ce dezgolește măștile toate

c-o-ndemânare de proscris. 

Ce goală e lumea! 

Ce gol e pământul...

doar spectre-ncleștate

ce-și dispută și își sabotează avântul.

Pe limbă simt gustul de fiere... 

e vechi, împământenit în papile, 

sădit de ani interminabili de durere,

e-atât de viu, de crâncen -

îmi coboară până în măruntaie,

când viața îmi rămâne pe pauză,

și mă taie, mă taie,

mă taie.

Ca un spectator uitat pe-o bancă,

privesc la viață, la oamenii ce vin,

la oamenii ce pleacă,

și timpu-mi pare încremenit în loc -

un tren blocat într-o haltă,

ce nicicând nu va pleca mai departe...

Am rămas în așteptare...

pe drumul între viață și moarte.

(28 decembrie 2023)

NEDESPĂRȚIȚI

 NEDESPĂRȚIȚI 

Cândva sper să ne odihnim

sufletele împreună,

departe de ploi și furtună,

pe-un  vârf de munte 

cât mai aproape de cer,

să uităm de vremurile-n care

singurătatea ne sfâșia 

cu gheare de fier. 

Cândva sper să stea între noi 

doar tăceri dorite, 

întretăiate de-atingeri, 

de întrebări și răspunsuri șoptite 

înscrise pe piele - 

jurăminte eterne

înălțate sub stele.

Cândva sper să fim 

nedespărțiți... 

înaintând pe-același drum, 

înfruntând și bune și rele,

renăscând împreună

din cenușă, din zgură și scrum;

cândva sper să învățăm 

să ascultăm cu sufletul... 

să nu ne mai împiedicăm

de cuvinte.

Cândva...

când poate de "noi" 

ne vom mai aduce aminte.

(11 iunie 2023)