FREAMĂT DE ARIPI

Îmi agăţasem aripile-n stele,
căci vroiam să rămân
printre ele,
şi-adormisem,
uitată,
pe-un colţ de lună -
doar vântul îmi şoptise
"noapte bună".

Cufundată fiind
în noaptea-mi de visare,
m-a smuls din reverie,
în zori, a ta chemare,
şi glasul tău,
purtat de vânt,
m-a readus la viaţă
din somnul meu adânc.

Te-am zărit aşteptând,
uitat,
 pe-un vârf de munte,
aveai ochi mari şi aprigi,
şi aripile frânte;
şi răni în suflet,
o mulţime, aveai,
ai fi vrut să zbori,
dar nu mai puteai.

Şi atâta dor
purtai în privire,
că mă durea
dorul din tine,
şi-ncepusem să plâng
în locul tău,
căci inima ta
bătea-n pieptul meu.

Şi mi-am deschis iar
aripile-n vânt,
cu secera lunii
aripă secerând,
şi ţi-am întins-o-n grabă,
pe faţă
c-un zãmbet forţat,
căci mă durea
aripa lipsă,
şi sângele curgea
neîncetat.

Tu ai luat-o zãmbind,
şi-apoi, cu mãna stãngă,
mãna dreaptă
mi-ai prins,
şi-atingerea ta
durerea din mine a stins.
Şi-am pornit amãndoi,
în freamãt de aripi, uşor,
spre cerul înalt,
purtaţi
de-acelaşi dor.