DOR DE ÎNĂLŢIMI

Privirea mi se pierde
printre nori,
se scaldă în albastrul
cerului din zori,
mereu cătând răspunsuri
la ce n-are răspuns,
vrând să aline dorul
tainic şi nepătruns.
Căci nu ştiu ce rost are,
nici de ce s-a aprins
în tainicul ungher
şi-n flăcări l-a cuprins;
nu-i dragoste firească
pentru un muritor,
nici patimă aprinsă
în trupul arzător.
Dar sufletul tresaltă
de dor de înălţimi,
şi ochii-nsetaţi cată
norii - albi heruvimi-
purtaţi pe-aripi de vânt
pe cerul infinit,
ca umbra-unui cuvânt
care a fost şoptit.
Şi norii... îi iubesc
pentru că-s fraţii mei
căci, deşi-s prinsă-n lanţuri,
sunt liberă ca ei,
şi deşi trupu-mi este
răstignit pe pământ,
cu gândul zbor aiurea,
plutind pe-aripi de vânt.
Sunt prinsă-n două lumi
având blestem în sânge,
şi cad, dar mă ridic -
n-am voie a mă plânge.
Cu mâinile mânjite
de lutul plumburiu
mă caţăr zi şi noapte
pe turnul din pustiu,
şi când trupul mă trage
mereu către pământ,
doar gândul prinzând aripi
se-nalţă ca un cânt,
şi zburând către nori
tot cere ajutor
la Tatăl din eter
care-i nemuritor.
Căci şi El vrea s-ajung
în eterul tăcut,
în infinitu-albastru
din care am căzut;
să mă înalţ la steaua
din care m-am desprins,
s-ajung nemărginitul
ce-n veci n-a fost cuprins.
Când voi ajunge sus,
voi fi şoaptă de dor
urcând spre infinit,
zburând ca orice nor.