VÂNATĂ

Te-ai ascuns...
de mine Te-ai ascuns
în marea de tăcere,
în cerul nepătruns,
mai sus de marea zării,
mai sus de zarea-albastră,
şi gândul meu Te cheamă,
Te-aşteaptă la fereastră.

Azi, inima mi-e goală,
şi sufletul mă doare,
şi ochiul s-a uscat
privind în depărtare;
azi nu mai pot să plâng,
cu gândul să Te prind,
şi să Te-aduc aproape,
să mă-nsoţeşti în noapte.

Şi bezna mă-nspăimântă,
şi trupul se-nfioară,
căci sunt din nou vânată
a nu ştiu câta oară;
duhul neobosit
pândeşte iar din umbră;
în noaptea-ntunecată
îi simt prezenţa sumbră.

Şi patul mi-e mormânt,
şi somnul crud blestem,
şi-n vis încătuşată,
continui să Te chem.