Cuvintele
mă chinuiau în gând,
căci erau mult prea grele,
şi pline de pământ,
căci erau mult prea arse,
ascunse-n scrum erau,
cuvinte blestemate,
în zori, prea mult dureau.
Aş fi vrut să le smulg
din colţurile minţii,
de-aceea-i invocam
în noapte, pe toţi sfinţii.
Erau cuvinte
de dincolo de cuvinte,
şoptite de îngeri,
ferecate-n morminte,
scrijelite pe lespezile
roase de ploaie,
măturate de vânturi,
şi de-ale clipelor şuvoaie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
https://youtu.be/RQum_P6KR8I
-
Spune-mi, ce simți... și tu te minți că e mai bine, fără noi, departe de mine? Spune-mi, cum poți să zâmbești pentru toate... și toți, când...
-
Soarele nostru a apus peste atâtea supărări, şi-n veşnica încrâncenare zac nerostitele chemări, şi paşii stau în aşteptare, în...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu