Când disperarea zorilor
nemângâiate
se zbate-n braţele nopţii
întârziate,
mă preumblu,
pe poteci neumblate
cu pasul, cu gândul,
cu visele toate.
Tot rătăcesc pe câmpii
împânzite de rouă,
călăuzită de-albul luceafăr,
însoţită de luna nouă,
şi plâng pe la răspântii,
când viaţa-mi rupe sufletu-n două.
Şi-atunci încremenesc
o clipă-n aşteptare,
cu ruga iar pe buze,
ca ultimă scăpare,
şi îmi arunc iar ochii
cât mai departe-n zare,
să văd înmugurind
un răsărit de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu