MEDITAȚIE

Cândva, 

hrăni-voi și eu pământul

sub o veche cruce, într-un țintirim...

ni-i vremelnică trecerea,

ne naștem... și murim,

ca stele călătoare, pe-un cer prea infinit,

pe care nu-l cuprinde nici mintea, și nici gândul.

Cândva, 

hrăni-voi și eu pământul,

mai mult decât hrănit-am cerul pe-aici,

și doar veșnicia

mă mai umple de frici,

căci deșartă mi-e viața, și nestatornic avântul.

Cândva, 

mi-o cânta doar vântul la creștet,

și păsările cerului nu s-or mai speria -

s-or odihni, de zbor, chiar pe crucea mea,

presărându-și mirosul de cer, din pene,

peste pământul bătrân și veșted.

Cândva,

babe bătrâne, încărcate de ani,

mi-or tămâia urma văzută,

târându-și ultimele zile,

pentru o amărâtă brumă de bani,

prin această grădină tăcută, de-oseminte,

unde rodesc doar trecute... și viitoare morminte.

(27 februarie 2021)