Pomii, înlemniţi de ger,
tot privesc cu jind spre cer,
şi visează ,treji, la soare -
că îi umple de culoare.
Le trosnesc, din când în când,
crengile pân’
la pământ,
sub vălul de albă nea,
căci le e povara grea.
Şi râmnesc la tonuri verzi
răspândite prin livezi,
şi la simfonii florale
înălţate către soare.
Vor sărutul ploilor
sub lumina stelelor,
ca să poată iar rodi
în triluri de ciocârlii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu